MARTORII PATIMILOR

de Giovanni Papini

Cuprins

  1. Ispitirea lui Iuda
  2. Fiul tatălui
  3. Urechea lui Malco
  4. Cirenianul
  5. Răzbunarea lui Caiafa
  6. Nebunia lui Pilat
  7. Legenda marelui rabin

Ispitirea lui Iuda


A doua zi după cina din casa lui Simon Leprosul, după amiază cînd te moleșește somnul, Iuda se simți mai obosit ca de obicei și se întinse la umbra largă a unui smochin, departe de Betania și de tovarăși. Se chinui mult să adoarmă și somnul îi fu foarte scurt. Se deșteptă tresărind și băgă de seamă că nu mai era singur. Alături de el, cu spatele rezemat de bă-trînul trunchi cenușiu, ședea un necunoscut care, pe cît i se păru, adăsta trezirea lui. Chipul acestuia era tînăr dar părea îm-bătrînit devreme de vreo durere ascunsă. Nu i se vedeau ochii, însă o dungă de alb între buzele vineții te făcea să gîndești că surîde în sine. Era înfășurat din cap pînă în picioare într-un soi de manta de lînă cafenie și pînă și mîinile îi erau acoperite. Părea că îi e frig, deși era ceasul cel mai dogoritor dintr-o zi de arșiță și de zăpușeală. Lui Iuda nu-i fu pe plac neașteptatul tovarăș și dintr-o dată îi trecu prin gînd să se ridice și să se întoarcă în Betania. Dar nu izbuti să miște nici măcar un braț ca să se scoale de la pămînt. Cînd se trezise, se ridicase în capul oaselor dar acum nu se mai simțea în stare să facă nici o mișcare. Ca să nu mai vadă omul, își întoarse ochii spre cîmpie. Totul era neclintit și mut pînă-n zarea mohorîtă a colinelor. Nici o adiere de vînt nu mișca firele rare ale ierbii, frunzele tinere ale copacilor, florile care albăstreau si însîngerau grîul încă verde. Nu se zăreau case, nu se auzeau glasuri, nici ciripit, nici behăit, nici muget. Părea că lumea voia să uite să mai trăiască în ceasul acela. Iuda nu-și putea lămuri ciudata lui amorțire. Cu o seară înainte, în casa lui Simon, abia dacă gustase din vin ; dormise toată noaptea iar dimineața se odihnise. Totuși simțea mădularele zdrobite si încătușate, o greutate nesuferită în tot trupul si în suflet o toropeală întunecată. Aștepta ca vraja să se împrăștie dintr-o clipă în alta și mai cu seamă nădăjduia că necunoscutul o să plece și o să-l lase singur. Dar, dimpotrivă, omul vorbi : - Nu ești tu unul din cei doisprezece care merg în urma lui Iisus Galileeanul.? Iuda tăcu și necunoscutul vorbi iar : - Chiar dacă nu răspunzi, știu cine ești și cum te cheamă. Ești Iuda, fiul lui Simon și te-ai născut în Iscariot în anul în care a murit Irod cel Mare. Poate că nu e adevărat? Iuda tăcea. - Mai știu și altele pe seama ta. Știu care e însărcinarea ta printre ucenicii profetului din Nazaret. Ceilalți predică mulțimilor, sau vindecă bolnavii, sau împărtășesc tainele învățătorului în vreme ce tu ții punga, ești cel care cheltuiește, casierul, vistiernicul tovărășiei. Frumoasă meserie, n-am ce spune, pentru ucenicul unuia care predică împotriva bogaților și căruia îi e scîrbă de bani ! Tovarășii tăi sînt pe cale să cîștige împărăția cerurilor și tu stai și numeri gologanii. Ai vrut să fii sfînt și au făcut din tine cel mai umil, cel mai nevolnic, cel mai disprețuit dintre zarafi ! La cuvintele acestea Iuda se cutremură din cap pînă-n picioare și buzele-i fremătară sub imboldul de a răspunde șfichiuielii. Dar numaidecît goni cuvintele înapoi în inimă și urma să tacă. - Vrei tu să mă lămurești, reluă necunoscutul, pentru care pricini au nevoie de o pungă ucenicii unui învățător care povățu-iește oamenii să nu se gîndească la ziua de mâine ? De astă dată Iuda nu se mai putu stăpîni. - Nouă ne trebuie foarte puțin de pe o zi pe alta, răspunse, dar dăm săracilor prisosul. Și la urma urmei, ce zor ai tu să știi toate astea ? Cine ești tu ? Poate ești vreo iscoadă de-a Fariseilor din Ierusalim ? - Nu-ți fie teamă, Iuda, vorbi celălalt, nu am nevoie să mă îndeletnicesc cu un astfel de meșteșug. Dacă vrei să știi, află că sînt mai bogat decît Anna și Caiafa la un loc. Urăsc mai mult decît tine pe Saducei și pe Farisei. Dar eu am căutat totdeauna să aflu ce e binele și ce e răul și aș vrea să învăț ce cuprinde doctrina învățătorului tău. Îmi pare că sînt unele lucruri care nu prea se împacă între ele. Ai spus că strîngeți și păstrați banul pentru săraci, dar n-ai fost bruftuit tu însuți, chiar ieri seară, la masa lui Simon pentru că ai spus că era mai bine să vindeți nardul prețios în folosul săracilor ? Iuda se înroși și își răsuci capul ca să vadă mai bine fața celui care vorbea. - Dar cine ești tu ? Ai fost poate în casa Leprosului ? Nu-mi aduc aminte de tine. Cum de ai aflat lucrurile acestea ? - Ți-am mai spus-o : eu caut, ascult, scormonesc, întreb, aduc aminte. Să știu, să știu totul despre toți. E patima mea. Mai știu o mulțime de lucruri pe care nici tu nu le bănuiești. Știu că - de pildă - căpeteniile Ierusalimului ar voi să pună mîna pe învățătorul tău și cu toate acestea nu îndrăznesc să pună să-l prindă. -• Adevărat ? Și ele de ce nu Îndrăznesc ? Sînt căpetenii, au bani si oameni înarmați și le e frică de treizeci de oameni fără apărare ? Nu cred. - Iată că înflorește iarăși vechiul tău scepticism, Iuda. Nu de voi ucenicii îi e frică lui Caiafa și celorlalți. Le e frică, și pe bună dreptate, de mulțimea care L-a îndrăgit pe Isus, care L-a primit ca pe un rege, care așteaptă de la el pîine și pace și care s-ar ridica împotriva Preoților și a înțelepților dacă ar îndrăzni să se atingă de un fir de păr al noului Mesia. Tu ești unul din cei doisprezece, ar trebuii să o știi. - Știu că norodul ascultă și slăvește pe Iisus dar mă îndoiesc că L-ar iubi pînă într-atît încît să ia armele întru apărarea lui. - Om cu credință slabă ! Vai celui ce crede în făclie și se îndoiește de soare ! Dar nu vezi că amînarea fricoasă a Sinedriului e cea mai neîndoielnică mărturie a. celor ce îți spun ? Marele Preot ar fi pus de mult săL prindă pe Iisus dacă nu s-ar teme de o răzvrătire a gloatei. El presimte că prinderea căpeteniei voastre ar putea să fie semnalul unei răzmerițe și deci al izbîndirii voastre. 'Caiafa e strîns ca într-un clește între două spaime potrivnice : ar fi mai mare primejdie dacă Iisus ar fi lăsat să-și urmeze calea ce duce la răzvrătire sau să-L prindă și, prin aceasta, poate, să-i grăbească izbînda mesianică ? Caiafa e chinuit zi și noapte de mușcătura acestei îndoieli : ar fi de-ajuns un indiciu, un semn, o nimica toată ca să-l hotărască... Omul tăcu, ca și cum ar fi așteptat să urmeze o întrebare nouă. Dar Iuda rămase mut. Simțea dorința să fugă, mai puternică decît oricînd, să nu mai audă glasul acela. Se sprijini cu o mînă de pămînt ca să se ridice în picioare dar trupul nu i se supuse. , Era osîndit să asculte pînă la capăt vorba celuilalt. Iuda închise ochii și așteptă. Glasul începu iar : - Nu m-ai înțeles, Iuda ? Nu te-ai gîn-dit că un cuvînt al tău, o îndrăzneală a ta... Eu nu te cunosc, Iuda. Tu singur, din cei doisprezece, ai putea să înțelegi... Strania iscoadă se opri încă o dată dar Apostolul nu clinti buza : numai fruntea părea că se făcuse deodată mai palidă. Atunci necunoscutul cu glas și mai răsunător strigă : - Răspunde, Iuda! iubești tu pe învățătorul tău mai mult decît pe tine însuți ? - Nu mă iubesc, răspunse aspru Iuda, și să-l iubesc pe Iisus mai mult decît pe mine ar însemna prea puțin. Dar nu-l iubesc atît cît aș voi, nu-l iubesc atît cît ar voi El. - Iubirea ta pentru Dînsul e îndeajuns de mare încît să-ți dea îndemnul să joci o comedie de folos ? - O comedie ? Se vede că m-ai luat drept un Grec sau un Sirian ? - Iuda, nu te amesteca la fiecare cu-vînt. în loc de comedie să-i spunem, dacă vrei, o sfîntă viclenie. Așadar, ascultă-mă, fără să te înfurii la cea dintâi umbră, cum ți-e năravul. Ți-a:n spus adineauri pricinile chinuitoarei îndoieli a lui Caiafa. Ai putea să te folosești de frământările lui și să-l împingi la hotărîrea care ar duce la izbîndă pe Iisus și pe voi toți. Ar trebui, fii cu băgare de seamă. Iuda, nu te înspăimânta de cuvinte... Oare ce sînt cuvintele ? Simboluri amăgitoare, măști ale adevărului... Gîndeș-te-te la țintă, la rezultat, la substanță... Dacă în adevăr îl iubești pe Iisus, dacă în adevăr vrei să te jertfești pentru mărirea lui, ar trebui să te duci chiar astăzi, în taină, la Caiafa și să-i spui că ești gata să-i dai în mînă pe învățătorul tău. La cuvintele acestea Iuda nu-și mai putu stăpîni furia și cu glasul întretăiat de mînie îi strigă : - Să-l vînd eu pe Iisus ? Să-L dau eu pe mîna dușmanilor săi ? Pleacă, dacă ți-e dragă viața, nu mai spune o vorbă. La amenințarea lui Iuda, necunoscutul răspunse cu un hohot răgușit si lung. Cînd se potoli vorbi iar : - Bravo, Iuda ! Nu vrei să fii vînzător nici chiar din vicleșug, dar ai fi gata să ucizi... Făgăduiești mai mult decît aș fi nădăjduit. Dacă nu-ți este neplăcut, să urmăm micul nostru raționament. Caiafa stă la îndoială, dacă un ucenic de-al lui Iisus i-ar propune ceea ce tu numești vînzare, s-ar hotărî și l-ar prinde, prinderea ar dezlănțui răscoala si răscoala ar face din tine și ai tăi' stăpînii cetății. Iisus ar fi eliberat, proclamat Mesia și Rege. Mi se pare că pentru un final așa de măreț merită să-ți asumi, pentru o zi, rolul vînzătorului. Tu ești un om înțelept, Iuda, și ai mai puține prejudecăți decît acei Galileeni nătîngi. Ar trebui să înțelegi și să făptuiești. Nu lua în seamă la ceea ce-va zice lumea, la zarva nerozilor. Te vom numi vînzător, dar una e vînzarea cuvînt și alta vînzarea faptă. În faptele oamenilor trebuie să iei seama la intenție și nu la înfățișare, la cuprinsul adevărat și nu la formă, la scopul drept și nu la mijlocul respingător. În conștiința ta, tu știi prea bine că nu ești un adevărat vînzător. Tu îl vinzi pe Iisus și te legi să-l dai prins numai ca să poată învinge și domni. Sub înfățișarea vînzătorului tu ești de fapt un colaborator eroic al lui Mesia. Tu nu faci altceva decît îi momești pe Preoți ca să-i tîrăști spre înfrîngere. Tu îl vinzi pe Iisus doar cu vorba : în faptă îl vinzi pe Caiafa. Acum mă înțelegi, Iuda ? Vrei, în sfîrșit, să slujești fie chiar și în chipul acesta pe Domnul tău ? Iuda nu răspunde pe loc. încă o dată încearcă să se ridice de la pămînt dar, ca și înainte, zadarnic. își șterse sudoarea de pe frunte cu dosul mîinii drepte ; din cînd în cînd suspina ; îi tremurau buzele ca și cum ar fi fost cuprins de friguri. În sfîrșit se liniști și răspunse ; - Și de ce oare ar trebui să fiu tocmai eu cel care să joace rolul acesta ? Pentru ce nu o spui unuia din cei ce sînt mai aproape de învățător decît mine ? - Dacă asta e singura piedică pe care o vezi, te lămuresc pe dată. Tu și numai tu ești chemat întru această jertfă. Toți știu, pînă și Preoții, că nu ești Galileean, și deci te simți mai puțin legat decît ceilalți ucenici și deci mai demn de crezare. Se știe că ești cel mai învățat, sau măcar cel mai filosof, și va părea firesc ca tu să fi descoperit greșelile învățăturii lui Iisus și să dorești să scapi Israelul de acele visuri primejdioase. Mai mult, e știut de toată lumea că ești vistiernicul pîlcului și se zvonește că banul te-a înveninat cu otrava lui, se șoptește că ai fi lacom și zgîrcit. De aceea, Caiafa, care e om de afaceri și nu prea crede în idealiști, ,se va încrede în tine, pe cînd dimpotrivă nu s-ar încrede în nici unul din tovarășii tăi. Cu atît mai mult se va încrede în tine cînd îi vei cere și ceva bani în schimbul vînzării tale. Vai ție, dacă nu o vei face ! În mintea lui s-ar naște cine știe ce bănuieli și chibzuiala noastră n-ar mai izbîndi. Cere ceva bani, Iuda, dar nu prea mult. Să nu dăruiești pe degeaba munca ta, dar ferește-te să ceri prea mult. Dacă vrei să fii crezut,, să nu întreci măsura. Caiafa e om cu judecata, prieten al cumpenei drepte, prețuitor al banului și al celor care îl păstrează și îl cîștigă : va avea deplină încredere în tine și în nimeni altul. Cere o sumă cuviincioasă, care să nu pară nici bicisnică pentru isprava ta, nici prea mare pentru zgîrcenia Marelui Preot. Eu, dacă aș fi în locul tău, m-aș mulțumi cu treizeci de arginți. Tu știi din cartea „Exodului" că e prețui unui sclav. Caiafa va fi bucuros să dobîndească un rege cu aceiași bani cu care mai înainte se putea cumpăra doar un rob. Urmează sfatul meu, Iuda, mulțumește-te cu treizeci de arginți. Glasul tăcu și în marea tăcere ce se întinse iarăși se auzi bubuitul îndepărtat al unui tunet ce se pierdea în dosul munților. Cerul se acoperise cu o negură gălbuie în care soarele nu era altceva decît o umbră rotundă, abia cu ceva mai limpede decît întunecimea. Iuda se simțea din ce în ce mai apăsat de o oboseală posomorîtă care îi întuneca pînă și mintea. Dar, în nădejdea că ar putea scăpa de acest vis rău, își adună puterile și răspunse liniștit. - Propui și dispui, prietene, ca și cum eu aș fi de aceeași părere, ca și cum aș încuviința spusele tale și. aș fi gata să mă supun ție. Dar tu, pe cît se pare, aiurezi pe seama ta, ca un smintit care vorbește în somn. îți spun încă o dată că nu-mi voi vinde nicicînd învățătorul meu, nici măcar în glumă ori într-un scop bun. Nu-l iubesc îndeajuns ca să primesc riscul unei rușini veșnice. Comedia ta nu mă convinge. Mi se pare primejdioasă pentru mine și mai cu seamă pentru El. - Iar obișnuitele tale spaime, vorbi din nou Necunoscutul. Chiar dacă, prin mijlocirea ta, Caiafa l-ar prinde, ce rău poate să-i facă ? Nu ești tu convins, asemenea lui Petru, că Iisus e fiul lui Dumnezeu ? Și atunci, dacă e un Dumnezeu, înțelegi că nu poate fi atins și că trebuie să fie nemuritor. Nu te poți atinge nepedepsit de Dumnezeu. Dacă îl vor atinge, vor cădea fulgerați la pă-mînt, asemenea celor ce se atingeau de Sfînta Arcă. Chiar dacă ar voi să-l ardă, flăcările s-ar depărta de el spre a se arunca asupra prigonitorilor lui. Fii liniștit. Orice s-ar întîmpla, nu vor putea să-i smintească un fir de păr. - Dar dacă Iisus e un Dumnezeu, după cum spui tu, El știe înaintea noastră ceea ce trebuie să i se întîmple și lui și nouă. Ce-ar face cu mine, cînd va afla că eram gata, fie chiar și sub cuvînt de a-L proslăvi să mă tocmesc cu dușmanii pe sîngele lui ? - Ar gîndi că ți-ai jertfit bunul tău nume pentru slava sa. Dar vreau să fii liniștit și sigur pînă în cea din urmă clipă. Du-te la Caiafa și pune-te zălog să i-l dai pe Iisus. Fiul lui Dumnezeu o va ști pe loc, fii cu băgare de seamă la ce va zice în acea clipă înainte. Mă prind că într-o seară, la cină, în fața tovarășilor săi, îți va spune : Du-te si fă de grabă ceea ce trebuie să faci. Va fi întărirea celor ce îți spun, încuviințarea limpede a Aceluia ce știe mai mult decît noi. Să facem o învoială : dacă tace, să nu-l vinzi ; dacă te trimite și te îndeamnă, du-te, e semn că eu am avut dreptate. -N-am ce face nici cu precizările si nici cu prinsorile tale - îi întoarse cuvîntul Iuda - si în zadar cauți să întocmești lațuri de cuvinte. Nu te cunosc, nu știu cine ești și nu vreau să am nimic de a face cu tine. Capcanele tale nu-mi plac, îndemnurile tale mă jignesc. Eu nu izbutesc să-l iubesc pe Iisus. în unele clipe, dacă vrei să o știi, mi se pare că îl urăsc, dar simt că n-aș fi în stare să-l vînd. Pleacă, ispititorule, și redă-mi liniștea mea ! Zicînd astfel, înfierbîntat de mînie, Iuda încercă din nou să se ridice în picioare și de astă dată, deși cu greutate, izbuti. Totuși se simțea sleit de puteri, tremurător și rătăcit ca și cum ar fi fost cuprins de friguri mari. încercă să meargă, dar abia făcu trei pași împleticindu-se și trebui să se oprească. Se întoarse și văzu că Necunoscutul se ridicase și el și venise alături de dînsul. - Nu fugi, Iuda. Zadarnic pleci ; nu poți fugi de tine însuți. Mai ascultă-mă puțin ; așază-te colea si nu mai tremura ca un copil. Aproape cu sila îl făcu să șadă pe o piatră ce era lîngă smochin și din nou i se așeză alături. Apoi îi petrecu un braț pe după umeri : la atingerea aceasta, Iuda se scutură, înfiorat. - Tu vrei să știi, începu din nou, cine sînt și care e numele meu. Nu 1-ai ghicit încă ? îți voi spune doar că sînt un vechi dușman al lui Dumnezeu și al fiilor săi ; aș zice aproape, dușman prin definiție. Ai mărturisit mai adineauri că în unele clipe îți dai seama că îl urăști pe Iisus : ai spus-o, nu încerca să te zbați împotriva adevărului. Dacă ai tăria să-ți întrebi inima, față în față, fără ocoluri, vei afla că acea iubire pe care crezi că o simți pentru El nu e decît fața cea mai ipocrită si mai înfricoșătoare a urii tale. Te prefaci că-l iubești, dorești să-l iubești numai pentru că simți că-l urăști, că-l urăști prea mult, din ce în ce mai mult. Ascultă-mă, Iuda, nu mă părăsi. Nu m-am înșelat venind alături de tine. Sîntem făcuți ca să fim prieteni și mîine, poate, frați. Tu știi ,să citești în inimi ca și mine. Tot ceea ce ți-am spus a fost glumă ca să nu te înspăimânt de la început, ca să te pun la încercare, ca să pătrund sufletul tău. Acum te cunosc mai bine. Iuda, acum pot să-ți vorbesc limpede și fără ocol. N-ai primit să-l vinzi pe Iisus pentru că încercam să te încredințez că acea vînzare ar fi dus la mărirea lui, dar n-ai să mai stai la îndoială să-l vinzi cînd vei ști că dimpotrivă va fi chinuit și ucis. Vinde-l, Iuda, vinde-l chiar pe preț de nimic: pentru că ura noastră împlinită va răsplăti orice jertfă. Predă-l, Iuda, du-l la moarte ! E dușmanul tău, al tuturor oamenilor, trebuie înlăturat. Crezi poate că e Dumnezeu sau fiul lui Dumnezeu ? Doar nu ești atît de credul ca Petru, sau copilăros ca Ioan : mintea ta ageră nu poate să creadă în pretinsa lui dumnezeire. Eu știu bine că nu e Dumnezeu, că nu e în stare să facă minunile pe care le face Dumnezeu. Acum trei ani, în pustie, am tăinuit cu El îndelung pentru că vroiam să văd limpede înlăuntrul lui. Un Dumnezeu care cutreieră pe pămînt sub mască de om e un oaspete îngrijorător. L-am rugat să-mi dea două dovezi de suprafireasca lui putere : să se arunce jos din turnul Templului .și să schimbe pietrele în pîinii. Mi-a spus versete din Cărțile Sfinte, dar n-a vrut să facă ceea ce i-am cerut : n-a vrut pentru că nu putea. Acele două biete minuni ar fi fost, pentru un Dumnezeu adevărat, jocuri de copil. Dumnezeu e o ființă cerească și nu poate să-i fie teamă să cadă pe pămînt. Dumnezeu e iubire și putere și n-ar fi pregetat să schimbe în pîine pietrele, ca să dea dovada puterii și iubirii sale de oameni. Și dacă ar mai fi rămas vreo îndoială asupra ființei lui pămîntene, află că după cîteva zile petrecute în deșert, fără să mănînce, i s-a făcut foame. Un Dumnezeu adevărat, chiar sub înfățișare omenească, n-ar putea simți niciodată chinul foamei. Tu știi doar mai bine decît mine că primește cu plăcere să fie poftit la mese de prieteni sau la ospețe de nuntă. Prin urmare nu-ți fie teamă de nimic. El e om la fel ca tine și nimic mai mult decît un om. Dacă îl vinzi, n-o să se poată răzbuna nici acum, nici mai pe urmă. îl vor prinde și se va lăsa prins, îl vor biciui și se va lăsa biciuit, îl vor pironi pe cruce și nu se va împotrivi. Va simți durerea ca un om, își va vărsa sîngele ca orice om, va striga și va invoca pe Dumnezeu cum fac toți oamenii. Nu-ți fie teamă de nimic, Iuda, vinde-l și scapă omenirea de acest vrăjmaș. Dacă ai avea vreo îndoială ca să-l vinzi, gîndește-te că El te-a vîndut cel dintîi. El știe că banul e ciumat si murdar și nu vrea să atingă' nici măcar banul birului, așa de mult se teme de el. Știe că banul murdărește și corupe, că arde și îndrăcește și cui oare l-a dat să-l țină, să-l păstreze, să-l mînuiască ? Ți l-a încredințat ție, Iuda, ca și cum tu nu ai fi un Apostol ci un vrăjmaș. Gîndește-te nițel, că se poartă cu tine altfel decît cu tovarășii tăi ! Petru este sfetnicul și vicarul lui, Iacob e crainicul lui, Ioan scutierul lui iubit, fratele său mai mic. Pe cînd tu cine ești ? Purtătorul pungii, omul care numără și păstrează banii, adică cel sortit molimii, simbolul zgîrcitului mîr~ șav, al hoțului lacom, al bogatului hărăzit focului, Iisus te-a dat pradă primejdiei, știind bine că de primejdie nu scapi, te-a silit să fii paznicul lucrului pe care-l urăște mai mult, s-a purtat deci cu tine nu cum se poartă cu un ucenic și prieten ci mai rău decît s-ar purta cu un dușman și a făcut din tine batjocura tovarășilor tăi, ținta scrîșnirii lor. Pe scurt, te-a înșelat, îți făgăduise mîntuirea și în schimb îți dă ocara ; t chemase la viața sufletului și te osîndește la mînuirea a ceea ce el însuși socotește drept cea mai urîcioasă și mai otrăvitoare materie. De aceea tu nu ai nici un temei de recunoștință față de el. Te-a trădat cum nu a trădat pe nici unul. Răzbună-te, Iuda, răzbună-te fără milă ! Necunoscutul tăcu, dar apăsă cu mai multă putere mîna lui grea pe umărul lui Iuda. Apostolul nu se mai împotrivea, nu mai încerca să fugă. Părea că sufletul i s-ar fi tras cu totul și s-ar fi ascuns înlăuntrul lui ; fața lui nu mai era decît o carne neputincioasă, o materie fără viață. Cerul se posomorîse și mai mult ; se acoperise cu nori sfîșiați, înghemuiți, bolnavi : nori siniștri și putrezi : s-ar fi zis un cer în putrezire. Necunoscutul vorbi iar : •- Mă asculți, Iuda ? O să ai puterea să aduci la îndeplinire ceea ce îți spun ? Ești gata să primești grozava ta sarcină ? Gîn-dește-te : dînd pe Hristos pe mîna judecătorilor, nu te răzbuni numai pe tine însuți și crima pe care a făcut-o împotriva ta, ci scapi pe toți oamenii de un dușman crunt. A venit sub înfățișarea mielului în vreme ce nu e decît un monstru crud și prigonitor. Dacă iei seama bine, toată învățătura lui stă în a cere omului lucruri peste putință. Oamenii trebuie să facă tocmai ceea ce nu le e dat lor să facă, iar, de nu, sunt sortiți focului. Pune omenirea la cea mai neomenească încercare : ori să-și lepede propria fire ori să ardă în focul cel veșnic. După spusele lui nu e alt drum de scăpare. El cere numai ceea ce este mai adînc împotriva firii voastre, adică ceea ce omul nu va ști și nu va putea face niciodată. Voi iubiți pe tatăl și pe mama voastră, frații și surorile, soția și fiii, și El cere să-ți. părăsești ființele cele mai dragi inimii tale, și ca și cum n-ar fi de-ajuns, să ajungi chiar să le urăști. Vrea să răspunzi răului cu bine și în chipul acesta îndeamnă pe asupritori să te batjocorească, pe hoți să te jefuiască și pe furioși să te ucidă. Te obligă să ierți pe dușmani, ba chiar să-i iubești și astfel descurajează și pedepsește pe toți cei care te iubesc, pentru că vor fi mai puțin răsplătiți decît cei care te urăsc. Te îndeamnă să nu porți grija zilei de mîine și astfel te împinge la neștiință, la foame și la ruină, pentru că știința nu e cu putință fără prevederea viitorului și viața neamurilor și a domniilor e întemeiată pe prevedere. Nu iubește decît pe săraci și vrea ca si bogații să ajungă săraci, dar cînd toți vor fi săraci cine va mai da de lucru muncitorului, cine va mai milui pe înfometat, cine va mai hrăni pe bolnavi, cine va mai plăti dările care slujesc la ținerea rînduielii, la siguranța țărilor și popoarelor ? Cercetează copiii și spune că spre a fi mîntuiți trebuie să fiți asemenea copiilor ; dar cum va putea omul în puterea vîrstei și cu chibzuială, omul înzestrat la minte și hrănit de știință, să se întoarcă la oarba prostie a copilăriei ? Prin urmare, vor trebui oamenii să prefere slăbiciunea copilăriei puterii bărbătești, neștiința copilăriei înțelepciunii patriarhilor ? O societate de copii n-ar putea să dăinuiască și să trăiască nici măcar o săptămînă. împărăția, făgăduită de El nu e, după cum vezi, a cerurilor ci împărăția imposibilului. El pretinde omului ceea ce ar prăpădi viața și conviețuirea omenească, poruncește ceea ce pentru om însemnează zădărnicie și ucidere de sine. Și cu toate că cere fapte și lucruri dincolo de puterile omenești, El nu are nici o milă pentru cei ce nu izbutesc să îndeplinească ceea ce nici un fiu al lui Adam nu poate îndeplini. Ți-aduci aminte pedeapsa făgăduită fecioarelor leneșe, oaspeților îndărătnici ? înghețul, întunericul sau focul. Acest învățător al iubirii nu face decît să amenințe cu întunecimile din afară si cu focul veșnic pe cei care nu ascultă poruncile sale - acele porunci pe care nici un om chiar dacă ar voi n-ar putea vreodată să le urmeze. Cum ai numi tu pe cel care cere lucruri cu neputință și făgăduiește chinuri înspăi-mîntătoare celui care nu face ceea ce nu poate să facă ? Dușmanul oamenilor, prigonitorul și schingiuitorul oamenilor. De ce nu te grăbești să scapi pe frații tăi de acest primejdios vrăjmaș ? Cîțiva orbi amăgiți de vorbele lui mieroase îl numesc Mîntuitor ; dar vei fi tu, Iuda, dacă îl smulgi din lume, adevăratul liberator și mîntuitor al oamenilor. Du-te, frate, și fă chiar acum ceea ce ți-am spus să faci, ceea ce iubirea ta de oameni și ura ta împotriva Lui te îndemna să faci. Trădează pe Cel care te-a trădat, trimite la moarte pe Cel care ar voi să vă osîn-dească pe toți la o viață mai rea decît moartea ! Fii tare, Iuda, eu voi fi cu tine pînă la capăt. Iată semnul și pecetea frăției noastre. Zicînd astfel, Necunoscutul se ridică în picioare, strînse în brațele osoase pe înlem-nitul Iuda și-l sărută lung pe gură. Iuda nu răspunse acelei sărutări, dar se simți dintr-o dată ca dezlegat de farmecul și apăsarea ce îl învăluise pînă în clipa aceea și închise ochii. Cînd îi deschise, Satana pierise. Iuda începu să alerge peste cîmpia încremenită și întunecată. Credea că merge spre Betania. Dimpotrivă, fără să ia seama la drum, ajunse la porțile Ierusalimului. Se lăsase noaptea. Iuda rătăci la întîmplare prin bezna străzilor. Deodată, fără să știe cum, se văzu în fața palatului lui Caiafa și intră. Cuprins

Fiul tatălui


Chiar în clipa cînd cei trei osîndiți porneau spre Căpățînă, fiecare cu crucea lui pe umeri, fu deschisă o celulă din temniță și vestitul Barabba fu adus în fața Procurorului. - Prea cinstiții tăi concetățeni m-au silit să-ți dau drumul ție, care ești un ucigaș, în locul celuilalt, care era nevinovat. Eu, din parte-mi, nu pot să te iert nici nu te voi ierta vreodată. Du-te cît poți mai departe, bestie norocoasă, și fă așa ca să nu trebuiască să-mi mai vii niciodată înainte, căci a doua oară nu mi te-ar mai smulge dreptății mele nici chiar Dumnezeul tău. Mai crunt ca de obicei, Pilat făcu un semn soldaților. Aceștia îl îmbrînciră pe -Barabba, pînă la scara ce cobora în piață și acolo, în lovituri de picioare, îl azvîrliră afară, așa cum se aruncă din casă un cîine mort care pute. Piața era pustie. Barabba se ridică numaidecît scrîșnind din dinți. Apoi, porni în goană spre casa fraților lui. Aerul liber și lumina, după atîtea luni petrecute în întuneric, îl îmbătară ca vinul; se poticnea de ieșiturile pavajului : amenințări si strigăte de bucurie urcau împreună pe buzele crăpate ; uneori i se părea că e gata să cadă, apoi deodată se simțea în stare să gîtuiască singur un leu sau să înfrunte o armată. Nimeni' nu-l recunoscu, nimeni nu-i vorbi ; cetatea era aproape pustie. Deși era miezul zilei și nu se vedea nici un nor, cerul avea acea lumină cenușie, cernită, care vestește apropierea de neînlăturat a furtunii. Ca în vis ajunse acasă. Cei doi frați cu nevestele și toți copiii ședeau împrejurul mesei și mîncau. Sosirea lui Barabba - desfigurat si schimonosit, cu fălcile acoperite de barba stufoasă și ochii aproape astupați de pleoapele roșii - fu ca ivirea unui strigoi, încetară cu toții să mărnînce, să vorbească, să rîdă. . ___ * ____________ •________________ Era fratele cel mai mare, capul familiei, care se întorcea, care scăpase de la moarte. În casă se temeau de el și uneori se mîndreau cu el dar nimeni mu-l iubea. Dacă ar fi cutezat să-și mărturisească lor înșile ceea ce gîndeau în acea clipă, ar fi aflat că pentru ei •miraculoasa întoarcere a celui iertat era ceva între ciudă și nenoroc. Dar nu'știau, sau nu voiau să știe, sau se temeau să nu afle el. Se ridică deci, după ce le trecu uluiala, cu strigăte, cu gesturi si surîsuri de bun venit. Ii dădură locul de cinste în mijlocul celor doi frați. Barabba șezu fără să spună o vorbă, apucă o cupă plină cu vin și o bău. Numaidecît îi întinseră o altă cupă plină și o sorbi pe nerăsuflate. Atunci, păru că se deșteptă si privi unul cîte unul pe comeseni, salutîndu-i cu o strîmbătură a buzelor ude de vin, care ar fi vrut poate să pară un zîmbet. Apoi ucigașul luă în mînă o bucata de pîine și, în timp ce o îmbuca silnic, întrebă : - Care din voi a cunoscut pe Iisus din Nazaret ? - Doar din vedere, răspunse Eliazar, fratele cel mai mic. , - Ce fără-de-lege a făcut ăsta ? A ucis ? - Pe cît știu eu, n-a omorît pe nimeni. Vorbea poporului, dar Preoții nu voiau și l-au pîrît Guvernatorului. - Dar de ce nu voiau ? - Poate, vorbi iar Eleazar, pentru că voia să intre în Templu și să poruncească el. Dar ori ce ar fi, ce-ți pasă ? Moartea lui te-a readus la viață ; ce vrei mai mult ? - Da, e adevărat, încheie Barabba, chiar astăzi Iisus moare în locul meu, moare pentru mine. După cuvintele acestea, rămase pe gînduri și toată seara nu mai vorbi. A doua zi, dis-de-dimineață, la cea dintîi rază de soare, Barabba ieși din casă fără să spună nimănui nimic și se duse pe Golgotha. Dealul întins era pustiu : cele trei cruci înălțau încă, spre cerul nepăsător, brațele necioplite și țepene." Barabba se apropie de cea din mijloc și văzu, jos pe trunchi cîteva șiroaie de sînge închegat dar totuși încă umede de roua nopții. Cu degetul mîngîie îndelung acel sînge, = apoi duse la nări degetul noduros nițel înroșit și mirosi, închizînd ochii, așa cum faci cînd guști ceva care-ți place. - Sîngele acesta s-a vărsat pentru mine, zise în sine. Acum sînt mai liniștit. Cu o seară înainte, auzise vorbele unor femei care, pe acoperișul cu terasă al unei case învecinate, istoriseau și discutau întîm-plările acelei înfricoșătoare vineri. Astfel, aflase că Pilat ar fi vrut să scape cu orice preț pe ereticul Galileean, dar că Preoții nu s-au simțit la adăpost pînă nu l-au trimis la caznă. Doar lor le datora Barabba mîn-tuirea lui. Atunci îi încolți în minte gîndul că poate era dator să mulțumească lui Anna și Caiafa că l-au scăpat de la moarte. Dacă stăruiseră așa de mult să fie iertat, înseamnă că încuviințau răzvrătirile lui împotriva Romanilor urîți. Fără îndoială și Preoții urau pe străini și era clipa să i se încredințeze vreun rol în mișcările ce se pregăteau pe ascuns în Iudeea. Fără să mai lase să treacă timpul, alergă la palatul Marelui Preot și ceru portarului să-l ducă la Caiafa, îl făcură să aștepte în curtea dinlăuntru. După cîteva clipe, se apropie de el un Scrib. - Ce vrei tu de la Marele Preot ? - Aș vrea să-i mulțumesc pentru ceea ce a făcut pentru mine și să-i spun că sînt gata la orice pentru libertatea Israelului. - Libertatea te-a făcut să-ți pierzi mintea, Barabba. Caiafa te~a văzut de la fereastră și te-a recunoscut. îți spun din partea lui că nu te-a scăpat din dragoste pentru tine ci numai pentru ca să fie pedepsit hulitorul acela blestemat. Dar noi nu voim să avem nimic de a face cu tîlharii și ucigașii. Marele Preot îți poruncește să te ridici de aici numaidecît, să nu mai îndrăznești să te apropii de poarta aceasta, altfel, vai ție ! Și spunînd aceasta, porunci din ochi la doi slujitori să-l izgonească pe Barabba. Ucigașul, năucit și cutremurat, fugi fără să se mai uite înapoi. Dar în sufletul lui se învîrteau gînduri de răzbunare și în același timp . de recunoștință înnăbușită. Preoții îl alungau : de ce nu s-ar îndruma către dușmanii lor, către ucenicii celui ucis ? Era teafăr mulțumită sîngelui învățătorului lor. Suferiseră o pierdere grozavă : de ce nu le-ar da o despăgubire, o răsplată pentru acea moarte ? Ziua întreagă și a doua zi se sili să afle în ce vizuină tainică se vor fi ascuns prietenii și credincioșii lui Iisus. Nimeni din cetate nu știa sau nu voia să spună. Dar Barabba nu-și găsea liniștea și urma să întrebe și să scotocească; ciuda împotriva preoților îl îmboldea să caute pe cei care trebuiau să-i urască tot ca și dînsul. Intr-o seară, pe cînd da tîrcoale pe muntele Măslinilor, dădu pe negîndite, lîngă o piuă, peste un băiețandru de vreo treisprezece sau patrusprezece ani, care se opri să-l privească. - Nu știi tu să-mi spui, băiețașule, unde aș putea să găsesc pe ucenicii- lui Iisus zis Hristos ? Băiatul își pironi asupra lui ochii mari și negri. - Și ce treabă ai tu cu ei ? - Sînt un prieten, răspunse Barabba, sînt unul care a primit un dar mare de la învățătorul lor și acum îi caut să îi ajut. - E adevărat ? - Poate că m-ai luat drept un copoi deal Preoților? Și zicînd acestea, Barabba scoase trei dinari și îi arătă băiatului. - Dacă îmi arăți unde e casa lor, sînt ,ai tăi. Băiatul luă banii și fără să mai adauge un cuvînt o luă pe povîrniș. Merseră în tăcere aproape o jumătate de ceas. Într-un loc, de unde nu se mai vedea Ierusalimul,' băiatul se opri la umbra unui cedru și arătă cu mîna o măsuță înnegrită, pe jumătate ascunsă între măslini. - Sînt acolo ! Și fără să mai spună altceva, o rupse la fugă și se făcu nevăzut. Barabba se apropie de casa singuratică și trase cu urechea. Prin ferestre se auzea un murmur înăbușit de glasuri; acela al unei femei le acoperea pe celelalte. Barabba bîjbîi cu mîna ușa veche și simți că era deschisă. Fără să întrebe sau să bată, ucigașul intră în casă tiptil. Cea dintîi încăpere era goală, dar prin ușa care se deschidea în peretele din față se auzeau acuma voci lămurite. Se opri în prag : vreo zece bărbați și trei femei se sfătuiau cu atîta aprindere incît nici unul nu băgă de seamă, la început, pe nepoftitul care îi privea. Dar una din femei ridică deodată capul și descoperi chipul tulburat si zbîrlit al lui Barabba. Se ridică strigînd. Atunci toți săriră în picioare și se întoarseră înspăimântați spre ușă. - Cine ești ? Ce cauți ? Ce vrei ? Cel mai bătrîn dintre dînșii, care părea capul adunării, porunci tuturora să tacă și înaintă spre Barabba care rămăsese neclintit, rezemat de pervazul ușii. - Te cunosc, spuse bătrînul, știu care e numele tău și ceea ce ai făcut. Ce demon te-a împins spre casa aceasta ? Fiul lui Dumnezeu a răscumpărat cu sîngele său chiar și viața ta ; viața unui omorîtor de oameni a fost plătită cu aceea a lui Mesia ; ce vrei mai mult? - Ascultă-mă, zise- Barabba, preoții m-au scăpat, dar apoi m-au ocărît și m-au izgonit. îi urăsc și vreau să mă răzbun. Și voi, cu siguranță, îi urîți și eu sînt gata să răscumpăr, cum pot, pierderea Domnului vostru. Și ucigașul are o inimă și un suflet. Și omorîtorul de oameni poate fi un mîntu-itor în clipe ca acestea. Spuneți-mi ce pot să fac pentru voi. Spuneți-mi de care dușman vreți să fiți mîntuiți. Cu sîngele lui mi s-ar părea că plătește o parte din cel pe care Iisus l-a vărsat pentru mine. Vorbiți, nimic și nimeni nu mă înspăimîntă. Toți tăceau și îl priveau și pe fețe și în mișcări se citea groaza. În sfîrșit, Petru vorbi: - Barabba, Barabba, Hristos ți-a dăruit viața, dar nu și lumina. Ești mai orb dec î t un stîrv, mai surd decît o piatră, mai nebun decît un lup care toată noaptea nu și-a găsit hrană. Nu ai aflat tu că învățătorul nostru propovăduia iubirea chiar și față de vrăjmași ? Nu ți-a spus nimeni că poruncea să iertăm orice ocară și să răsplătim răul cu binele ? Nu vouă vă este dată răzbunarea, a spus Domnul nostru. Din iubire pentru El am iertat pe Farisei, pe Scribi, pe Preoți și pe Romani și te iertăm și pe tine, nefericit ucigaș osîndit la viață. Nu avem dușmani, nu vrem sînge. Te iertăm din toată inima, Barabba, dar vederea ta trezește în noi amintiri prea dureroase, prea grozave. Iartă-ne și tu, Barabba, dar dacă într-adevăr vrei să-ți plătești datoria față de noi, cum spui, fugi de casa aceasta și să nu te mai a,răți niciodată acolo unde sîntem noi. - Nu știu unde vrei să ajungi cu iertarea și cu iubirea ta. Eu rămîn credincios vechii legi : sînge pentru sînge, viață pentru viață. Atîta vreme cît Romanii vor ține poporul nostru sub jug, nu mă voi înjosi să sărut mîna care mă pălmuiește. Sînteți, după toate socotelile, slabi și fricoși, căci vă as-cundeți ca niște găini speriate și scorniți mofturi ca să nu răzbunați uciderea căpeteniei voastre. Nu vă fie teamă că am să mă mai întorc să vă caut : eu sînt un bărbat și nu mă încurc cu muieruști. Cea mai tînără și mai frumoasă dintre femei îi ieși înainte aprigă să-i răspundă, dar Barabba, fără să mai aștepte, ieși din încăpere și din casă în goana mare, scuipînd și bolborosind prin barba zbîrlită. Se întoarse la Ierusalim dar nu se dădu bătut. Era chinuit de rîvna de a face ceva, să-și verse necazul pe cineva. Trîndăvia libertății îl ostenea și îl mînia totodată. Chipul celui care murise în locul său îi sta mereu înainte, nu rece ca acela al unui prigonitor amenințător ci tăcut și blînd și tocmai din pricina aceasta mai chinuitor și mai neîndurat. Aflase, rătăcind ici și colo, multe lucruri despre Iisus ; unele minunate și de necrezut ; altele de-a dreptul nebunești, după judecata lui. Îi povestiseră, între altele, învierea lui Lazăr, și îl cuprinse deodată dorința să-l vadă pe acesta, să-l întrebe, să se încredințeze dacă e adevărat. Ajunse într-o dimineață în Betania și căută să afle casa celui înviat. ^____.__________________________,______ * în pragul ușii, mai mult trîntit decît așezat pe o lespede de piatră, un om posomorît la față, ghemuit într-o manta pămîntie, privea în sus, dar desigur că nu vedea nimic ; pupilele îi erau împânzite și nemișcate ca ale orbilor. Barabba se apropie. - Tu ești cel care s-a înapoiat din lumea morților ? - Și tu ești poate unul din acei nerușinați pierde vară care de atîtea săptămîni mă chinuiesc cu nesuferitele lor întrebări ? - Nu, Lazăre. Eu sînt, fără știrea ta, un frate al tău. Și eu ca și tine îmi datoresc viața prietenului tău Iisus. Tu ai fost în mormînt și te-a scos dintr-însul, eu eram în mîinile gîdelui și mulțumită lui am scăpat de temniță și de moarte. Amîndoi trăim datorită Lui. Trebuie să fim prieteni, să facem ceva ca să răzbunăm pe mîntuitorul nostru. - Nu te înțeleg. Nu știu cine ești și nu am nevoie de prieteni. Nu vreau să aud vor-bindu-se de recunoștință, nu vreau să mă gîndesc la răzbunare, nu cunosc nici un frate. Aveam două surori și m-au lăsat singur... - Numele meu e Barabba. Iisus, care te iubea, a murit pentru mine. Nu vrei tu să ridici brațul pentru cel ce ți-a redat viața ? - Știi și tu ce însemnează numele tău ? - Toată lumea știe : „Fiul Tatălui". - Ei bine : Fiul Omului a murit pentru Fiul Tatălui și e drept și așa trebuia să fie după Scripturi. Cel dintîi om, cu adevărat fiul tatălui a fost, după cum știi, cel dintîi născut al lui Adam - adică Cain. Și el ucigaș ca și tine, ca toți. Dar Dumnezeu n-a dat voie să fie ucis Cain. Îți aduci aminte ? „Și Dumnezeu a pus un semn pe Cain pentru ca oricine l-o găsi să nu-l ucidă"..Fiecare leat de oameni își are Cainul său, Fiul Tatălui, pe Barabba al său, ucigașul său. Și fiul lui Dumnezeu, adică Iisus, a făcut ca Tatăl și n-a dat voie ca tu să fii ucis. Dar crezi tu că viața e o răsplată ? Nu simți dimpotrivă că e cea mai crudă pedeapsă ? - Lazăre, aiurezi Ți s-a rătăcit poate lumina minții în întunericul din Sheol ? - Tu nu poți pricepe, Barabba. Eu dimtre toți oamenii pot astăzi să înțeleg. Mă întorsesem în sfîrșit în casa păcii, în adevărata patrie, în dulcele cămin unde sînt mama mea și tatăl meu, frații mei mai mari și soția mea pierdută și prietenii cei mai dragi ai copilăriei mele și patriarhii neamului nostru și profeții și înțelepții și drepții. Eram cu toți cei pe care îi iubesc, mă scuturasem de țărîna pământului, mă odihneam, eram fericit. Deodată, pentru a mulțumi pe cele două femei care își închipuiau că mă iubesc, a trebuit să mă întorc la plictis, la jale, la osteneală, în pribegie. Și vii și tu să-mi trăncănești despre recunoștință, să-mi aiurezi despre răzbunări ? Pleacă Barabba, du-te pentru totdeauna, în numele lui Dumnezeu. Te-am răbdat prea mult ! Pe cînd spunea aceste cuvinte se ridicase în picioare și ochii lui scăpărau de mînie. Apoi întoarse spatele Fiului Tatălui, intră în casă și cu zgomot mare închise ușa în urma lui. Nebun de mînie, Barabba se întoarse blestemînd în Ierusalim. Acum mai mult ca oricînd simțea rîvna să-și răzbune pe cineva neliniștile sale, spaimele sale, toate izgonirile și umilințele. În casă nimeni nu-i vorbea. Cum îl simțeau intrînd, orice vorbă contenea ; pînă și copiii nu mai îndrăzneau să zburde la vederea lui și .pe buzele fragede ale cumnatelor cuvintele mureau, rîsul tăcea. Barabba se simțea singur, părăsit din toate părțile, izgonit de la toate porțile, scos din viață, respins pînă și de judecata romană. Atunci simți clocotind iarăși în bezna sufletului său ura împotriva lui Pilat. Toată pizma, toate ocările, toate dezamăgirile și toate răzvrătirile lui se îngrămădeau asupra guvernatorului. Acesta căutase cu îndărătnicie să-l omoare, în ziua eliberării se purtase cu el mai rău decît cu un cîine : ba mai mult, îl răstignise pe Iisus, și mai urma încă să-i împileze pe Iudei, în mintea tulbure și înnebunită a lui Barabba doar el singur era vinovat, el singur merita moartea. Într-o seară tîrziu, paznicii pretoriului găsiră un Evreu ascuns în apropierea încăperilor unde dormea Pilat. Găsiră asupra lui o sabie; purta și un jungher. Cînd se făcu ziuă, îl duseră, legat, în fața Guvernatorului. Pilat îl recunoscu și rînji. - Te-ai întors, Barabba ? Va fi pentru cea din urmă oară ! Strigă o poruncă unui centurion si ieși. După cîteva clipe, Barabba fu dus pe Gol-gota. Și Fiul Tatălui fu răstignit chiar în același loc unde, cu patruzeci de zile mai înainte, își dăduse sufletul Fiul Omului. Cuprins

Urechea lui Malco


Malco, sluga de încredere a Marelui Preot, era un bărbat frumos de vreo treizeci de ani, înalt și voinic, cu pielea și ochii negri, mai mult îndrăzneț decît viteaz, mai mult încrezut decît deștept. Născut chiar în Cetatea Sfîntă, fiu al unui paznic de-al Templului, sfătuitor al lui Caiafa, iubit de femei și temut chiar și de Leviți, Malco se credea unul din stăpânii Ierusalimului și sortit pentru isprăvi mari. Prietenii și tovarășii, ca să se pună bine cu el, ațîțau zi de zi, cu șiretenie naiva lui mîndrie și îl porecliseră Malco - adică Melek, domnitorul - și acum toți îl numeau Malco, deși adevăratul său nume era Ezechia. Plin de înnăscuta lui îngâmfare și de vorbele slugilor de sub mîna lui și a lingușitorilor ipocriți, Malco era mereu in așteptarea Unui prilej falnic în care să-și arate vitejia, să se impună poporului, să-și deschidă calea spre o soartă măreață. Oare porecla pe care i-o dăduseră nu \ era o prezicere, o profeție ? In acel Orient încă fierbinte de pîrjolul războaielor civile și răscoalelor, totul părea cu putință și ambiției încercate ca și neroadei îngîmfări. Cînd află Malco, în dimineața aceea de < joi, mai înaintea tuturor, că seara trebuia să;. fie prins în împrejurimile cetății, căpetenia/ unei cete de eretici, un Mesia mincinos, picat •; din Galileea, înconjurat de oameni înarmați ; ca să dărîme Templul și, după șoaptele mul-/, țimii, chiar Ierusalimul, nedomolitului slujitor i se năzări că din ziua aceea ar putea să," înceapă o nouă viață pentru el. Abia isprăvise Caiafa de mîncat - singura clipă din zi cînd puteai trage nădejde-să capeți ceva de la el - că Malco i se și înfățișă cu o adîncă plecăciune a marelui său trup, pe care nu o făcea decît arareori și numai în fața Marelui Preot. - Pot să-ți cer un hatîr ? Caiafa nu răspunse nimic dar nici nu mișcă mîna ca să gonească pe cel care cerea și Malco urmă : - Am aflat că astă seară trebuie să fie prins un dușman primejdios al tău, care noaptea se ascunde prin împrejurimile Ierusalimului. N-ai vrea să mă pui pe mine în fruntea oamenilor care se vor duce să-l prindă ? Caiafa îl privi o clipă în ochi, rînjind ușor în barbă. - Nu cred, zise el, să fie fiara așa de primejdioasă cum îți închipuiești. S-ar cuveni Segan-ului cinstea pe care o ceri, dar la urma urmei nu face să-l supărăm pentru o duzină de Galileeni. Așa că du-te tu și noroc bun la vînătoare. Ia cu tine pe cine vrei și înțelege-te cu Iuda Iscarioteanul care trebuie să facă pe călăuza și să vă arate pe cel pe care trebuie să-l prindeți. Cum îl vei avea în mînă, adu-l la mine, chiar de ar fi la a doua strajă a nopții. Malco mul-țumi plin de bucurie stăpînu-lui și dădu fuga să-și orînduiască mica lui armată. Nu se putea cere ajutor paznicilor Templului, care nu trebuiau să se amestece în asemenea josnice treburi polițienești, să se expună la apropieri necurate. Apoi, trebuia ca totul să fie făcut în mare taină, ca nimic să nu pătrundă în popor, unde putea să fie vreunul care să vestească pe ucenicii slăvitului fiu al lui David. Trebui, deci, ca Malco să ceară ajutorul admiratorilor și lingușitorilor săi, slujitori ca și el în casa lui Caiafa sau Anna, sau unor prieteni de-ai lor, oameni de adunătură, care munceau bucuros noaptea, numai ca să poată trăi în trîndăvie.în timpul zilei. Malco strînse vreo cincizeci și, la căderea nopții, vru să-i treacă în revistă în curtea cea mare a palatului lui Caiafa, asemenea unui general care se pregătește de luptă. Erau mutre de toate vârstele, de toate neamurile și de toate soiurile. Tinerei cu cearcăne negre și guri roșii; bătrînei năclăiți' în unsoare groasă și venerabilă ; un năuc cu căpățînă și culoare de șarpe și alții cu o ținută demnă și tristă care păreau negustori mofluzi, sau tîlhari pocăiți sau nebuni doar pe jumătate vindecați. Numai cîțiva erau înarmați cu săbii, unul singur avea 'un soi de lance ; cei mai mulți aveau ciomege noduroase, lustruite de învechite sudori. Malco își scrută războinicii unul cîte unul și păru mulțumit : pentru întîia oară în viața lui poruncea atîtor oameni. Un suflu de trufie regească umflă inima lui de slugă. încredință patru fanale celor mai tineri și se înfășură în manta pentru că începea să se lase frigul și Iscariotul nu se vedea. În sf'îrșit, în toiul nopții, se auzi un tîr-șîit grăbit și numaidecît apoi o rîcîitură la poartă. Deschiseră, în curte intră un om îndesat, roșcovan, cu spete late și frunte îngustă, cu fața absentă, tîmpă, răvășită, un chip de piatră moartă. În mîna dreaptă, ridicată, strîngea o fărînitură de pîine. Malco întrebă : - Putem să mergem ? Iuda făcu semn că da cu mîna în care ținea pîinea și se îndreptă spre drumul întunecat, urmat de armata tăcută de sub porunca slugii poreclită Rege. Cînd fură aproape de grădina Măslinilor, Iuda ,se opri o clipă și zise : - îl voi săruta. Luați seama : El este. Malco se întoarse spre cei înarmați : - Nimeni să nu-l atingă, vreau să fiu cel dintîi care să pună mîna pe el. Voi să aveți grijă de tovarășii lui. Merseră iar cu mai multă îndrăzneală : glasurile celor înarmați și flăcările fanalelor sfîșiau tăcerea și bezna nopții. Ca un căpitan prevăzător, Malco își împărți ceata în trei pîlcuri și o puse să urce printre măslini pe trei cărări deosebite, cu gîndul Să taie fuga dușmanului. Ajunseră. Iuda recunoscu numaidecît pe Iisus și, drăgăstos, îl sărută pe buze. Malco, care era lîngă el, ridică mîna să apuce brațul profetului mincinos. Dar chiar în aceiași clipă se repezi afară din umbra deasă un om care, scoțînd de sub manta o spadă, o izbi de obrazul lui Malco și-i reteză din rădăcină urechea dreaptă. Malco urlă de uimire și de durere, dar nu avu iuțeala sau tăria să răspundă cu spada celui ce-l rănise, ci privea încremenit. - un purtător de fanal se apropiase de Petru - și niciodată nu i se mai șterse din minte fața aceea mare, bărboasă și solemnă și acei ochi adînci, scăpărători de sfîntă mînie. Iisus întinse • mîna spre obrazul drept al lui Malco și păru că-l mîngîie. Durerea pieri, sîngele se opri, pielea se închise în jurul unei scobituri noi. Malco, buimac și asurzit, nu se gîndea nici să se răzbune pe cel care îl atacase, nici să-i mulțumească celui care îl tămăduise. Ba dimpotrivă, se aplecă la pă-mînt și bîjbîi printre ierburi și pietre, ca și cum ar fi căutat ceva la care ținea mult. Un tînăr îi făcu lumină cu fanalul și Malco putu să zărească și să-și apuce urechea însînge-rată. Cu o mișcare grăbită o ascunse în sîn și în sfîrșit privi împrejur. Cel care îl lovise și ceilalți ucenici se făcuseră nevăzuți. Iisus singur și alb era înconjurat de mutrele fioroase ale încropitei cete de zbiri. Nenorocitul Malco nu putu fi de față la judecarea și cazna lui Iisus, nici la triumful stăpînilor săi. În noaptea aceea grozavă nu se mai întorsese la palatul lui Caiafa ci la casa mamei sale, unde trăi ascuns mai multe zile, fără să scoată vreodată capul pe ușă afară. După ce trecu Răstignirea și Paștele, Marele Preot își aduse aminte de Malco și puse să-l caute prin tot orașul. Nimeni nu știa să spună nimic : din noaptea aceea nimeni nu-l mai văzuse. Pe mama sa o pusese Malco să jure că îi va păstra taina. ' Trecură zile și săptămîni și Caiafa nu se mai gîndi la Malco : o altă slugă ajunsese capul oamenilor de casă ai Marelui Preot. încuiat în camera lui, Malco suferea, cădea pradă gîndurilor, se zbătea, rumega gînduri de plată și de răzbunare. Isprava aceea pe care și-o închipuise începutul norocului lui fusese dezvăluirea ticăloșiei sale : noaptea aceea care ar fi trebuit să fie cel dintîi pas către putere și triumf se sfîrșise cu rușinea și fuga lui. De ce nu se răzbunase pe loc ? De ce nu străpunsese cu sabia pe acel Petru înfuriat ? De ce nu dăduse măcar poruncă să-l prindă și pe el ? Nu putea să-și lămurească ce i se întîm-plase în acea clipă nenorocită. În amintire totul îi apărea plin de taină, îl fermecase cineva deodată, așa încît îl făcuse să-și piardă orice tărie sufletească și trupească ? Poate că îl vrăjise acel Mesia mincinos pe care se pregătea săl prindă ? Dar nici măcar presupunerea aceasta nu sta în picioare. Acel Iisus pe care Petru îl apărase cu sabia sa dojenise - Malco își aducea încă aminte cuvintele - pe sîngerosul ucenic în timp ce el, rănitul, jignitul, nu știuse să pună mîna pe Petru și săl pedepsească. Cu ce obraz se putea înfățișa el lui Caiafa care ținea la el, tovarășilor de slugărie care îl admirau și îl credeau -hărăzit unei soarte mai bune ? Ce mai putea să facă acum ca să ajungă iar demn de năzuințele lui mărețe? Mai era- oare timpul unei răzbunări zgomotoase ? Aflase că Mesia cel mincinos - același care îl vindecase cu milă - fusese bătut în cuie pe o cruce, și se bucurase, nu fusese el cea dintîi pricină a nenorocirii sale ? Mai aflase și că Iuda, chinuit, se zicea, de remușcări că și-a vîndut învățătorul, se spînzurase de un arbore, și vestea îl mîngî-iase : un martor mai puțin. Dar unde erau ceilalți ucenici ai hulitorului din Nazaret ? Și mai cu seamă acel turbat de Petru care îl adusese în starea asta jalnică ? Cel puțin pe el voia să se răzbune cu orice preț. Mama lui, trimeasă în fiecare zi prin Ierusalim să culeagă știri, nu izbutise să afle nimic despre acesta ! Se zicea numai că fugise, cu tovarășii, în Galileea. Pînă una-alta, Malco își înșela neliniștea așteptării cu biata-i ureche tăiată ! Cînd se întorsese acasă, o ținuse mai multe zile la soarele arzător al primăverii palestiniene, apoi o pusese într-un balsam gros și parfumat pe care mama sa îl cumpărase de la un Egiptean ; și acum avea o bucățică negricioasă, zbîrcită și parfumată, care abia dacă mai putea semăna cu vechea înfățișare. Cu toate acestea, Malco îndrăgise acea bucățică din capul său și o ținea mereu cu sine, în-tr-o pungă de piele neagră și, din cînd în cînd, o privea ca să-și întipărească în minte cumplita rușine și să-i fie' în fiecare zi vie datoria de a se răzbuna. În sfîrșit, cînd zilele începură să se micșoreze, Malco îndrăzni să iasă afară din casă. Se ducea în amurg pe drumurile cele mai lăturalnice și cu mîna ținea un colț al mantalei la tîmpla dreaptă, ca lumea să nu bage de seamă rușinea lui. În unele ținuturi tăierea urechei era pedeapsa rușinoasă a clevetitorilor și a tîlha-rilor. Cine nu știa povestea acelei nopți, putea săl creadă un nelegiuit ; cine îl cunoștea, îl judeca drept smintit sau mișel. Vai lui dacă l-ar fi văzut femeile care îl iubiseră în vremurile bune ! Dumnezeu săl păzească să fie recunoscut de cei ce fură martori ai norocului și nenorocului Său ! Dar trebuia să-și cîștige de aci înainte o bucățică de pîine. Tatăl îi murise de mulți ani ; mama sa era săracă ; la celelalte rude nu voia să ceară ajutor ; economiile puse de o parte în chip cinstit sau necinstit în casa lui Caiafa erau pe sfîrșite. Din ce în ce mai mult, Malco prinsese îndrăzneală, își înfășură în jurul capului o pânză albă în chip de turban, ca să ascundă ciuntirea de ocară și se înfățișă la mărimi și la negustori ca să caute de lucru. Dar nimeni nul primi ; legătura aceea împrejurul tîmplelor, neobișnuită la iudeii care nu erau preoți, dădea de bănuit. . Dacă îi cereau să o scoată, Malco o rupea la fugă și" purtarea lui făcea să crească bănuielile. Un zaraf izbuti să-i smulgă pe ne-gîndite de pe cap zdreanța aceea și văzu numaidecît urechea tăiată, începu să rîn-jească și să cheme lumea, șil ținea strîns pe Malco de un braț, ca toți săl vadă. Nefericitul trebui să se zbată, să zgîrie, să muște, să lovească cu picioarele ca să scape de cercul gălăgios al batjocoritorilor. Timpul trecea și Malco nu izbutea să se cuibărească în nici un loc ; toți îl goneau și îl ocărau. Zi cu zi, sărăcia sporea și o dată cu ea se potolea și rușinea, se împrăștiau fumurile trufiei. • ••• Mîndrul Malco, viitorul principe, ajunse" cu trecerea vremii unul din numeroșii milogi care împuțeau cetatea Sfîntă. Nu mai ascundea urechea lipsă : ba chiar, spre a trezi milă sau rîs, povestea în pîlcuri povestea lui cu adăugiri de basm ; că ucenicii lui Mesia erau mai mulți de o sută și toți înarmați, că el ucisese o mulțime dar că Iisus era un vrăjitor și îi înviase pe toți și-i făcuse nevăzuți. Malco se înfățișa mai cu seamă pelerinilor ce veneau de Paști din locuri îndepărtate drept un mucenic al credinței și ca dovadă scotea din punga de piele urechea retezată, o rămășiță murdară și zbîr-cită care părea o smochină stricată și prost uscată. ,Cei mai miloși sau mai iscoditori îi dădeau cîte ceva și astfel Malco își trăia din greu viața, ființă înjosită, urîtă și plină de ură. Pentru că în inima zdrențărosului măscărici nu ațipise niciodată imboldul răzbunării. Acel Petru avusese îndrăzneala să pună din nou piciorul în Ierusalim, cu unii din tovarășii lui și chiar să vorbească mulțimii de învățătorul scuipat, biciuit și bătut în piroane. Malco îl urmărea mereu, iscodind. Cînd Petru învăța norodul, Malco i se înfigea în față șil țintea cu privirea. Nu îndrăznea să-i sară în spate, cum se topea de dor s-o facă. Malco era un cerșetor deocheat și Petru insufla tuturor respect, pînă și preoților, și nu-era niciodată singur. Dar ciuntitul se răzbuna cum putea : acum ocărîndul de departe, aci împrăștiind prin prostime defăimări grozave împotriva Apostolului, aci iscodind de bună voie faptele și predicile sale pentru unii scribi care mai mult decît oricare alții urau noua sectă. Cînd află că Petru a fost prins împreună cu Ioan, inima lui Malco tresări de bucurie ; nădăjduia că va fi osîndit ca Ștefan, să fie ucis cu pietre și gusta mai dinainte plăcerea de a ochi cu pietrele în mînă capul urît. -' Dar -după puțin timp, Apostolii fură eliberați și cerșetorul dezamăgit plînse de ciudă. După cîtva timp. Petru fu din nou întemnițat și Malco nădăjdui că de astă dată nu va mai scăpa ; știa că Agrippa dorea moartea primejdiosului semănător de schimă. în-tr-o dimineață umblă zvonul că Pe'tru, deși! păzit din ochi de patru soldați, pierise în chip tainic din carceră. Malco nu-și mai putea găsi liniștea : acum era lipsit pînă și de putința de a-și vedea dușmanul, amară și sărmană ușurare a urii neputincioase. Peste cîteva luni îi spuseră că Petru se refugiase în Antiohia și că se apucase din nou, fără teamă, de meseria lui de propovăduitor pribeag. Malco nu mai putea să trăiască fără să urmărească într-un chip oarecare pe cel care era răspunzător de decăderea lui, și, pe jos, cerșind mereu, ajunse în Antiohia. Căută să afle casa lui Petru și zi și noapte îl urmărea. Dacă uneori Apostolul îl privea, Malco îl țintuia, drept în ochi, cu ochii lui răi și rînjea și-și bătea tîmpla cu degetul ca pentru a-i reaminti vinovatului rușinoasa lui ciuntire. Dar Petru nul recunoștea. In-tr-o zi, crezînd că cere de pomană, îi dădu cîțiva gologani. Malco îi luă și apoi, bleste-mînd și scuipînd, îi azvîrli mînios în obrazul Apostolului. Petru părăsi Antiohia și poposi pe la frații din Corint; Malco izbuti să-și găsească adăpost pe o navă ce se îndrepta spre Grecia, și îl urmă. Să trăiască aici sau aiurea era pentru el totuna, numai să poată iscodi și blestema pe ucenicul lui Hristos. În fiecare oraș găsea iudei creduli și miloși care îi făceau pomană săl asculte și să-i potolească foamea. Numai Grecii îl zeflemiseau : - Resemnează-te Malco, ziceau ei. Regii au fost totdeauna vestiți din pricina unei urechi. Adu-ți aminte de urechea regelui Midas și de urechea regelui Dionisos din Siracusa. Între timp anii fugeau grăbiți și triști, iar Malco îmbătrînea. Dar îl sprijinea o siguranță neclintită și mîngăietoare. Intr-o zi sau alta Petru își va plăti printr-o moarte ticăloasă predicile lui nebunești și toate greșelile lui vechi și noi. O mulțime înfuriată sau un călău nepăsător trebuia, pînă la urmă, să răzbune și pe Malco, trebuia să~i potolească sau să-i vindece chinul. Dar Petru pieri și din Corint și, timp de cîțiva ani, cerșetorul pribeag nu mai izbuti să afle unde se adăpostise cel care îl rănise ; unii ziceau că s-a întors în Antiohia, alții povesteau că l-au văzut în Tir sau în Sama-ria. Malco cerea tuturor știri și se ruga de toți : nu voia să moară fără să fie de față la cazna celui ce îi retezase pentru totdeauna viața. În sfîrșit află de la mai mulți martori că Petru trăia liniștit în capitala Imperiului. Nu era ușor pentru un nenorocit ca el să se ducă la Roma. Și totuși Malco, milogindu-se, rugîndu-se, economisindu-și pînă și pîinea, izbuti să debarce, într-o ploioasă zi de mai, în Ostia. Pe jos, înfometat și plin de praf, ajunse noaptea în Roma. Un iudeu pe care îl întîlnise într-o cîrciumă din drum îl întovărăși pînă în Transtevere, în mahalaua locuită de evrei și îl dădu în grija unei familii de bigoți bogați, care după ce auziră întîmplările lui Malco îl primiră în casă ca pe un oaspe. Puțin cîte puțin află totul despre Petru și de Biserica de el întemeiată în Roma și de îndoielile și tulburările stîrnite de creștini. Era în anul 817 de la întemeierea Romei și trecuseră de șapte ori cîte cinci ani de la nenorocita noapte a Ghetsemanului. Malco era acum un bătrîn încovoiat, sleit, cărunt, care prin nimic nu mai amintea pe îndrăznețul slujitor al Marelui Preot. Dar o nădejde îndărătnică și cumplită îl sprijinea : să fie de față la sfîrșitul sîngeros al lui Petru. Chiar în același an se împlini pentru el mult dorita zi, Nerone era hotărît să stîrpească pe creștini și deocamdată dăduse poruncă să se -aducă la îndeplinire hotărîrile date împotriva capilor Bisericii din Roma. Pavel, ca cetățean roman, trebuia să aibă cinstea tăierii capului : Petru trebuia să fie răstignit. Malco își petrecea toate orele zilei și ale nopții în împrejurimile temniței unde bă-trînul Petru aștepta în rugăciune mult dorita moarte, fără să știe că aceeași dorință chinuia, în afara zidurilor, pe un alt bătrîn. În sfîrșit, posomorîtele zori ale unei zile de iunie aduseră atît de dorita ușurare străvechiului prigonitor. Cîțiva soldați romani ieșiră din temniță, înainte de ivirea soarelui și, în mijlocul lor, cu mîinile legate, aveau pe Petru. În urma lor venea un car în care era rezemată o cruce groasă de stejar. Drumurile erau pustii ; micul alai o luă spre pădurile Vaticanului. Malco mergea în urma soldaților, mai pe delături, ca să' nu fie zărit și inima îi bătea în piept, beată de o bucurie drăcească. Ajunseră la o mică înălțime și soldații începură să ridice crucea. Malco nu putu să mai rabde : se apropie de pîlc și întîmpină tremurînd pe Petru. - Mă recunoști ? îți aduci aminte de mine ? Petru tăcea : nu izbutea să pună un nume pe obrazul acela zbîrcit și răvășit. - Te prefaci că nu mă recunoști ? Nu-ți aduci aminte noaptea în care a fost prins acel învățător al tău ? Nu-ți amintești de Malco, de sluga lui Caiafa ? Eu sînt acel Malco și tu ai fost cel care mi-a retezat urechea cu sabia. Acea crestătură a fost începutul tuturor nenorocirilor mele, din vina ta am ajuns batjocura lumii și cîine flămînd la ușile bogaților. Sînt ani de-a rîndul de cînd aștept ziua aceasta. Astăzi plătești cu viața toate nelegiuirile tale și trebuie să știi că eu sînt fericit. Petru asculta cu umilință și simțea o milă fără margini pentru nefericitul înveninat și scos din minți de ură. - Ai dreptate, spuse, în noaptea aceea, tulburat de durere m-am făcut vinovat față de tine. învățătorul m-a dojenit cu multă dreptate pentru fapta mea de ucigaș și căința mea nu a șters nici greșeala nici durerea. Dar nu vreau să mor fără să mă fi împăcat cu tine. Iartă-mă, Malco. Sîntem amîndoi bă-trîni și obosiți, iar eu peste cîteva clipe voi fi lîngă Tatăl nostru. Lasă să cadă ura, uită ciuda, iartă-mă. Și spunînd acestea, Principele Apostolilor, capul Bisericii Ierusalimului și a Romei, cel dintîi Vicar al lui Hristos, plecă genunchii pe iarba arsă înaintea lui Malco. Capul mare și alb al lui Petru, aplecat, părea că așteaptă cea din urmă binecuvîntare de la victima sa. - Nu vrei să ierți un muribund ? Dar omul fără ureche părea că nu auzise sau că uluiala îi luase graiul. Centurionul, care fusese de față din depărtare la acea stranie convorbire, pentru el fără de înțeles - pentru că cei doi bătrîni vorbeau în aramică - se apropia bănuitor cum văzu pe osîndit că îngenunche la picioarele necunoscutului. îl înhață pe Malco de un braț și strigă ; - Cine ești ? Pe cine cauți ? Ce faci aci ? Trebuie să fii unul din acești iudei care vor să prăpădească Roma. Cum te cheamă ? - Malco din Ierusalim. Dar nu sînt dintre aceștia. Eu nu sînt creștin. Ba chiar sînt cel mai mare dușman al acestui Petru pe care sînteți pe cale săl pedepsiți pentru fărădelegile lui. - Nu cred. Dacă acesta, care e un fruntaș al creștinilor, îngenunchiază în fața ta ca în fața unui zeu, însemnează că ești un conducător al sectei mai mare chiar decît el. Și întorcîndu-se spre soldați : - Prindețil și legațil de pinul acela. După ce vom sfîrși cu complicele lui, îl vom duce și pe el în fața tribunalului. Alți soldați îl ridicaseră cu sila pe Petru și începeau săl pironească pe cruce cu capul în jos. Malco privea și tremura, tremura de plăcere și de spaimă. Ceasul acela, pe care îl așteptase atîția ani ca pe o mîntuire, era poate cea din urmă oră din viață și pentru el. De ce îl pedepsea Dumnezeu cu atîta cruzime ? Unul din soldații care trebuiau săl ducă, băgă de seamă că îi lipsea o ureche. - Ia uite, zise el tovarășului, i-au mai tăiat o ureche. Trebuie să fie un tîlhar bă-trîn sau un sclav fugit din ocnă. Mare poftă aș avea să-i trimit la plimbare și urechea cealaltă, ca să văd cum se strîmbă puturosul de iudeu. Și zicînd astfel, îi dădu un brînci lui Malco care, vrăjit, nu voia să se depărteze de crucea de pe care Petru, ridicînd cu greu capul atîrnat în jos, îl țintea cu ochii împîn-ziți de plîns și de agonie. - Haide, zise soldatul, tîrîndu-l pe Malco cu sila. Dar groaza și spaima tulburaseră în așa chip pe nenorocitul zdrențăros că începu să se zbată ca un nebun, iar desnădejdea îi dădu atîta putere încît se desfăcu din strînsoarea ^soldaților care încercau să-l țină pe loc și ;-să-l lege. Ca un descreierat gonit de duhuri necurate fugi spre pădure cu cei doi soldați înfuriați pe urme. Scoaseră săbiile afară din teacă și în gura mare amenințau pe fugar. Malco se împiedică de rădăcina ieșită din pămînt a unui arbore și căzu. Unul din soldați îi sări în spate și, scos din minți de mî-nie, ridică sabia asupra capului celui căzut și îi reteză scurt urechea ce-i mai rămăsese. Două țîșnituri de sînge izvorîră din rană. Malco închise ochii și se lăsă să cadă la pămînt ca mort, fără un strigăt, fără un geamăt. Soldații încremeniți îl priveau și nu știau ce să facă. Sîngele curgea încet și întunecat din obrazul lui Malco. Lui i se părea că aude tropotele unui triumf, apoi un cîntec de flaute, de o blîndețe nespusă cum nu mai auzise niciodată și un delir aiura că totul era în cinstea lui, ca să primească pe marele rege care se întorcea după mari izbînzi asupra dușmanilor săi. Și astfel, muri, stors de sînge, în același loc și în aceiași zi a răstignirii lui Petru, Apostol și Pontifice, faimosul servitor al lui Caiafa, Ezechia, poreclit Malco. Cuprins

Cirenianul


Simon din Cirene trecuse cu puțin de poarta lui Efraim, ca să intre iar la Ierusalim și să se întoarcă acasă, cînd, la o cotitură a drumului, dădu peste groaznicul alai al celor trei osîndiți la moarte, care în acel ajun de Paște se îndruma spre Golgota. Dacă l-ar fi putut zări sau ghici de departe, Cirenianul ar fi fugit de acea înfricoșătoare întîlnire. Om de la țară, deprins cu greu, mai curînd supus spaimei decît curiozității, nu-i plăceau îmbulzelile și vălmăsa-gurile în care e mai ușor să pierzi decît să cîștigi și căuta să depărteze de ochii lui mai cu seamă tot ceea ce putea să-i amintească moartea. Cînd, după aceea, văzu că în capul alaiului erau soldați romani pe jos și călare, se turbură și mai "mult. Nu că i-ar fi urît pe Romani - nu avea timp să urască pe ni- 78 GIOVANNI PAPINI meni - și apoi e nevoie de un stăpîn - dar din instinct și deprindere nu voia să aibă niciodată și nimic de a face nici cu autoritatea, nici cu justiția, nici cu armata. Era un om simplu, un mic proprietar sărac și obosit, un Evreu cu vederi scurte și cu pofte potolite : voia să stea liniștit în colțișorul lui, să trăiască și să-i lase și pe ceilalți să trăiască. Îi era groază de tribunale și de arme, știind fără să-și dea seama cum că nici cu unele nici cu celelalte nu ar fi știut să se apere. Dar în acea zi nenorocită nu putu să se ferească. Alaiul se oprise; unul din osîndiți căzuse greu la pămînt, căci nu mai era în staresă-și ducă crucea. Soldații erau grăbiți și blestemau. Simon, neputînd să treacă dincolo de înghesuiala aceea, se oprise lipit de o casă, în pragul porții și căuta să nu iasă prea mult la iveală, ocărînd în inima lui pe nenorocitul care era pricina acelei piedici neplăcute și a acelei întîrzieri. Dar centurionul roman care se uita împrejur îl descoperi. Și băgînd de seamă că Simon era zdravăn și sfios, cu mîna și cu glasul îl chemă la sine, Intîi Cirenianul se prefăcu a nu pricepe că îi vorbește lui și întoarse ochii în altă parte. Dar un soldat și fu lîngă el : - Țărănoiule, ești surd ? îl luă de braț și îl duse lîngă osînditul care zăcea la pămînt, sleit de puteri. - Ia crucea în spinare, strigă centurionul. Simon știa că nu se putea sustrage în nici un fel unei astfel de porunci. Fără chef, împotriva voinței, răbufnind înciudat, Cirenia-nul își potrivi pe umăr crucea și porni înainte, ca măcar turbarea și oboseala să se isprăvească mai curînd. Nu-i trecu prin gînd să se uite la osînditul căruia într-un chip îi luă locul, întrezări un trup sfîșiat și un obraz înmuiat de sudoare amestecată cu fire de sînge. Simon nu putea să îndure vederea sîngelui și numaidecât întoarse privirea și prinse să meargă liniștit. Crucea era grea ca plumbul, dar Cire-nianul avea spate de'catîr și picioare de atlet. Și în timp ce făcea înapoi drumul pe care îl mai făcuse către poarta lui Efraim, se gînd ea la nevoile lui. Era mulțumit. Pe ogorașul lui, la jumătate cale între Ierusalim și Neftos, ar fi fost atîtea de făcut : apa era neîndestulătoare, roata era stricată, șoarecii făcuseră stricăciuni în orziște. Dar era ajunul Paștelor și nevasta lui, Mikal, îi dăduse în grijă să se bucure devreme acasă și el știa acum, din îndelungă pătimire, cu cîtă gălăgie și cu cîtă ocară va trebui să ispășească acea în-tîrziere. Venise mai devreme și din altă pricină, ar fi trebuit să se ducă în dimineața acea la bătrînul Eleazar, care îi datora cîțiva sicli, pe care de luni și de luni de zile îi făgăduia să^i plătească, și tot nu se mai îndura. Simon avea mare nevoie de bani înainte de Paști și prevedea cu groază primirea pe care i-ar fi făcut-o nevasta dacă s-ar fi întors și în acea zi cu mîinile goale. Mai era apoi și o altă pricină, a întoarcerii lui grăbite din dimineața aceea, ba chiar mai gravă decît cea dintîi. Primul lui născut, Alexandru, era chinuit de mai multe zile de niște friguri care nu-l slăbeau decît cîteva clipe în zorii zilei și îl preschimbaseră într-o zdreanță. Simon făgăduise lui Mikal să aducă acasă, de unde o ști, o găină neagră care, spintecată în chip de cruce și ținută pe capul ras al bolnavului, e cel mai bun leac împotriva frigurilor rele. Dar nu izbutise să o găsească la țară și acum nu va mai avea vreme să cerceteze prin oraș. Mîhnit de gîndurile ce nu-i dădeau pace, Simon umbla grăbit sub marea greutate a crucii, și aproape că nu o simțea, atît de mare îi era dorul să ajungă mai repede la locul caznei. Pași și glasuri de oameni, șoapte și plînsete de femei ajungeau la urechile lui, dar nu-i venea să se întoarcă și, mai puțin, să afle amămumte despre osîndiți. Auzise pe niște bătrîni care erau de față la trecerea alaiului, că era vorba de niște tîlhari și nu căută să afle mai mult. Simon venise doar de cîțiva ani din Ci-rene, locul lui de baștină, la Ierusalim, din pricina unei moșteniri și nu cunoștea aproape pe nimeni în cetatea sfîntă, nici nu-și bătea capul să-și facă cunoștințe noi sau măcar să se amestece în treburile publice. Cîmpul și casa erau viața lui și nu iubea pe nimeni afară de copii. Nu știa deci nimic din cele ce se întîm-plau în zilele acelea și osîndiții erau, după el, borfași de rînd. Simțea nițică ciudă împotriva celui mai slab, acela care îl silise să întîrzie, dar nu ajungea pînă la ură. Gîndea, în sinea lui, că peste puține ceasuri nenorocitul acela va plăti cu chinurile și cu moartea și vina aceasta care va fi cea din urmă. Ajunseră, în sfîrșit, la locul deschis de pe vîrful Golgotei. Se și strecurase împrejur o gloată gălăgioasă. Simon lăsă crucea la pămînt și, fără să ceară voie, fără să salute, pîndi clipa în care soldații îi întorceau spatele, se furișă printre pîlcuri și alergînd trecu iar de poarta Efraim și se ascunse în Ierusalimul pustiu. În capul lui de om cumsecade, victimă nevinovată, se ciocneau patru imagini dîrze : găina neagră pentru friguri, sicli de argint ai lui Eleazar, copilul înfierbîntat și aiurind, și nevasta furioasă. încotro să o apuce ? Acum era tîrziu și se simțea obosit, umărul drept, înțepenit și zdrobit îl necăjea. Iubirea pentru Alexandru fu mai puternică decît teama de Mikal, mai puternic dorul să știe cum îi era copilul, să-l vadă, să facă ceva pentru el. Ajunse pe drumul lui, se apropie de casă. În poartă, așa cum știa chiar mai înainte să o fi văzut, sta la pîndă nevasta, cercetînd drumul, amenințătoare. Bietul Simon își dădu seama că nimeni nu l-ar fi putut scăpa de vijelia pe care o prevesteau fulgerele din ochii lui Mikal. Era femeie cu judecată și de inimă, gata să rabde și să-și dea sîngele pentru soț și copii, dar era femeie iute, gata să se aprindă și să spună vorbe aspre. Simon se pregătise de furtună și nu avea altă nădejde decît să o întîmpine cu una din acele dezvinovățiri care opresc limbile cele mai aprige. Se apropie de nevastă și, mai înainte ca aceasta să fi putut deschide gura, îi puse blînd pe umăr o mînă -• una din acele mîini care ținuse și strînsese lemnul hărăzit lui Iisus. Atunci se întîmplă un lucru de necrezut, o minune neașteptată. Mikal își privi bărbatul în ochi și numaidecîț se îmblînzi. În loc să-l ocărască cum voise cu o clipă mai înainte, îi spuse lui Simon cu glasul din zilele pașnice: - Cum te simți ? Ești obosit ? Vino repede acasă. Lui Alexandru îi merge rău. Simon încremenise și nu-și putea da seama -de neașteptata și nemaipomenita' schimbare, Dar iubirea pentru copil îi mută gîndul. Intră în casă și dădu fuga în odaia lui Alexandru. Băiatul era întins, pe jumătate gol, în pătuțul scund și părea că doarme. Gîfîia tare, fața îi era umedă și plină de umbre îngrijorătoare : umbre orbitele, nările, obrajii trași, cutele triste ale buzelor. Lîngă el, șe-zînd pe pămînt, frățiorul Rufo. Cum simți pe tatăl său intrînd în încăpere, bolnavul deschise ochii șil privi cu o expresie de nețărmurită și chinuită nădejde. Tu ești tatăl meu și ești puternic, păreau că spun ochii aceia, tu mi-ai dat viață și tu ai să mă smulgi morții. Simon se apropie domol de pat și se uită lung la copil. Mikal zise : - Ai adus găina neagră ? - N-am găsit, n-am avut timp să caut. Am să-ți spun totul pe urmă. Alexandru care, jos între zdrențele înmuiate de sudoare respira greu, încercă să se ridice și numaidecît Simon îl ajută. Fiul puse mîna descărnată pe umărul drept - pe umărul acela înțepenit care dusese greul crucii lui Hristos - și încercă să se salte în sus. Dar era foarte slab și doar sprijinul acela nu-i era de ajuns. Atunci tatăl îl cuprinse cu amîndouă brațele, îl strînse la piept, ridică cu grijă de mamă trupul istovit și îl potrivi să șadă pe pat. - Nu mă lăsa, murmură Alexandru, îl îmbrățișa strîns pe tatăl său, ținea mîinile slabe pe umeri. Pe Simon îl durea atingerea umărului chinuit de trunchiul crucii, dar nu avu inimă să se depărteze de copil nici să se smulgă din acea îmbrățișare. Părea că Alexandru se bucură nespus de mult că se simte așa de unit cu tatăl său ; îi părea că din clipă în clipă e mai bine, că e un altul. Mikal, mai la o parte, privea cu drag pe tatăl și fiul astfel îmbrățișați. Nu se mai auzea suflarea obosită a băiatului : încetul cu încetul bolnăviorul adormi cu capul pe umărul lui Simon. Acesta, ca să nul trezească, îndură cu drăgăstoasă răbdare neplăcerea pe care dulcea greutate o da umărului său amorțit. Stătură astfel uniți o bucată de vreme. Deodată, Alexandru se deșteptă și părea un altul. Ochii îi 'erau aproape limpezi, pierise sudoarea. Mikal se repezi la copil șil atinse pe frunte, pe obraji, îi pipăi pieptul și spatele. - Simon, strigă mama, Simon, Alexandru al nostru e vindecat! Nu mai asudă; nu mai arde! Lăudat fie Domnul ! Sărmana de ea, cu un ochi rîdea de uimire și cu celălalt plîngea de bucurie și nu știa ce să mai facă. Acum mîngîia obrazul bărbatului încremenit, acum acoperea cu sărutări chipul fiului reînviat. Frigurile acelea groaznice care țineau de aproape două săp-tămîni și care se împotriviseră tuturor leacurilor firești și vrăjitorești, și erau gata să-i topească și să-i smulgă pe primul ei născut, erau tămăduite și învinse în cîteva clipe, Simon, doar cu atingerea mîinii și umărului, redase viața muribundului. Dar întîmplările nemaipomenite din acea nemaipomenită zi nu se sfîrșiseră. înainte de a se întuneca se ivi bătrînul Eleazar, vechiul și îndărătnicul datornic, care nu intrase niciodată în casa lor, iar de cînd cu împrumutul veșnic căutase în tot chipul să se ferească de Simon. Acesta, văzîndul înainte-i cu chipul blînd, nu-și putea crede ochilor. Eleazar spuse că nu voia să petreacă Paștele cu gîndul datoriei în spinare, că știa cîtă nevoie avea Simon și că săl ierte de în-tîrziere, că vina fusese a altora care nu-i plătiseră lui la soroc, că îi mulțumea de mii de ori pentru binele ce-i făcuse și pentru răbdarea ce avusese. Scoase din sîn un fișic cu jumătăți de sicli de argint, îi numără, îi dădu și după ce își luă rămas bun de la toți ai casei - pînă și de la Alexandru și micul Rufo - plecă. La cîteva zile, după Paște, Simon porni către ogorul lui întovărășit de Alexandru, acum mai zdravăn și mai frumos decît înainte, începură să sape o groapă, cu gîndul să facă un puț nou pentru apa de ploaie, în nădejdea unei rodiri îmbelșugate. Tatăl și fiul, cu o lopată ușoară, dădeau la o parte și strîngeau grămadă pămîntul sfărîmicios și uscat. Spre seară, cînd era gata să lase lucrul, sapa lui Simon scoase un sunet dogit și scrîșni ca și cum ar fi izbit o oală. Simon se plecă să răscolească cu mîinile în țarina răvășită și scoase afară o amforă burduhoasă și măruntă, mai grea decît dacă ar fi fost din bronz curat. Sfărîmă cu sapa gîtul scurt și ochilor lui Simon și Alexandru se arătă fulgerul vesel al aurului ce stă de multă vreme înmormîntat și pare fericit că-și regăsește pe fratele său, soarele. Erau bani vechi, necunoscuți lui Simon, la un loc cu inele de aur, cu salbe grele, cu fibule în filigrană, cu peceți și paftale. Era de bună seamă o comoară ascunsă de un bogătaș înspăimîntat, din timpul Regelui loa-chim, cînd Asirienii împresuraseră Ierusalimul. Simon, cu mîini tremurătoare, adună cum putu mai bine lanțuri și monede într-o în-velitoare pe care o purta totdeauna cu el pentru somnul de după amiază, îngropă din nou cît putu mai bine amfora, sfătui copilul său să nu vorbească nimănui de ceea ce găsiseră și, cu pași mari, nerăbdători, se întoarse în Ierusalim. își chemă soția în casă și-i arătă rodul nou de necrezut al cîmpului lor. Mikal, care era mai iute de mînie dar și mai cu judecată decît soțul ei, își dădu cu gîndul că norocul acesta fără de veste - ba mai bine zis minune decît noroc - nu putea fi ceva firesc și întîmplător, ci dădea la iveală voința unei puteri neomenești, mai mult decît omenească. Pe de altă parte nu putea să-și dea seama cum și pentru ce. Pricepu numai că aceste lucruri stranii păreau că se datoresc numai prezenței și influenței lui Simon. Ea nu avea nici un amestec. Simon potolise fără să vorbească mînia ei, Simon vindecase copilul, ca săl caute pe Simon venise Eleazar și lui Simon îi venise gîndul să sape puțul chiar în locul în care tăinuia comoara. Un Dumnezeu ocrotea și ajuta pe Simon, deci, gîndea femeia, Simon a împlinit vreun lucru plăcut lui Dumnezeu. Dar care ? Mikal prețuia în soțul ei un om, harnic și blînd dar nu avea o părere înaltă nici despre înțelepciunea lui, nici despre credința lui. Simon era bun iudeu dar întru nimic mai pios decît oricare alt credincios ; trăia pentru sine, închis și timid, îi lipseau și voința și prilejul să îndeplinească fapte frățești. Cu toate acestea, Mikal își descusu de mai multe ori bărbatul, silindu-se să-i smulgă din gură ceea ce Simon nu-și amintea sau nu voia să spună. Dar din toată truda ei iscoditoare nu putu să scoată decît aceasta : că în dimineața aceea de vineri, Simon purtase pe umeri o bucată de drum crucea unui osîndit la moarte. Dar cum nu o făcuse dintr-un imbold de milă - ba chiar căutase să scape de acea nedorită oboseală - ci din porunca soldaților romani, nu putea fi acela faptul meritoriu care să-i fi atras soțului ei șirul de binefaceri minunate. Mikal, înțeleaptă, nu mai încercă să dezlege taina. Dacă Dumnezeu ne apără și ne iubește - gîndea în sinea ei - știe Dumnezeu ce face și nimeni nu poate ghici gîndurile lui. Noi nu putem face altceva decît să mulțumim și să lăudăm pe prea înaltul. Simon ascunsese în casă comoara și, ca să nul ia lumea la ochi, ducea mai departe viața lui obișnuită. Într-o zi, pe cînd lucra singur în ogorul lui - două luni și mai bine după Paște - văzu lîngă el două umbre nemișcate. Ridică ochii : erau un bărbat și o femeie. Femeia nu mai era tînără, dar se vedea că fusese foarte frumoasă, de acea frumusețe străvezie, curată și curățitoare care strălucește în vedenii mai mult decît pe chipurile fiicelor oamenilor. Părea înălțată deasupra a tot ce este omenesc, de una din acele dureri care rămîn pentru totdeauna măduva vieții unei ființe și o luminează mai gingaș și mai sigur decît fericirea. Trăsăturile desă-vîrșite erau învăluite, dar nu diforme, de nobilă tristețe ; ochii negri și mari erau întunecați, dar nu stinși de blînda deznădejde. Bărbatul era foarte tînăr dar arăta serios și aproape solemn, din pricina îngereștii mîh-niri a chipului său. Simon îi privea uimit, încremenit în brazdă, și așa de zăpăcit că nu îndrăznea să-i întrebe ce voiau de la dînsul. Tînărul vorbi : - Tu ești Simon zis Cirenianul ? - Eu sînt. - Tu ai fost omul care, cu o zi înainte de Paște, ai fost chemat să duci în spinare crucea lui Iisus din Nazaret ? Simon se gîndi o clipă înainte să răspundă, apoi sfiiciunea lui bănuitoare fu mai puternică. - Nu știu despre ce cruce vorbești, zise, eu n-am purtat nici una. în ziua aceea erarn la muncă în cîmpul meu și n-am văzut pe nimeni. - Dar cînd te-ai întors în Ierusalim n-ai dat peste un alai care urca spre Golgota ? - Ți-am spus că n-am întîlnit pe nimeni. Eu, cel puțin, nu-mi amintesc. •- Și n-ai auzit vorbindu-se despre Mîntuitorul Iisus care muri pe cruce ? - Eu îmi petrec zilele în cîmp și-mi văd de treburile mele. Nu mă amestec în cele ce se întîmplă în lume și în cele ce spune lumea. Și n-am auzit vorbindu-se niciodată despre acest Iisus despre care vorbești. Atunci vorbi femeia : - Simioane, Simioane, adu-ți bine aminte, nu spune neadevăruri, nu-ți fie teamă de nimic. Iisus acela era fiul meu și venise să te mîntuiască și pe tine. Dacă l-ai ajutat să poarte crucea în acea groaznică zi, El nu te va uita niciodată și-ți va da dovadă de recunoștința lui, dacă pînă acum nu o ai. Doi din prietenii noștri care erau în urma osîndiților te-au recunoscut și ne-au spus numele tău. De ce vrei sa ascunzi adevărul ? Nu sîntem aci ca să-ți facem vreun rău. Am venit pînă la tine ca să-ți mulțumesc, să-ți sărut mîna care a dat ajutor. De ce atîta frică ? Simon asculta cu ochii în pămînt, căci nu putea să îndure privirea pătrunzătoare a îndureratei : dacă ar fi privit-o în față, n-ar fi putut să o înfrunte. Dar nu o privi. Neîncrederea țărănească învinse, ca și rușinea de a mărturisi minciuna. - Nu, n-am fost eu. M-or fi asemuit cu altul. Eu n-am purtat cruci, eu nu știu nimic de Iisus al vostru. - înroșesc și tremur pentru tine, Simon, vorbi tînărul Ioan. Nu știi ce spui, nu știi ce depărtezi de la tine. Ai purtat una din poverile Fiului lui Dumnezeu și ție îți este rușine. Gîndește-te bine, Simon, trudește-te să-ți amintești. Nu tăgădui ceasul cel mai frumos al vieții tale. Simon începu să sape din nou, cu capul plecat, și nu răspunse nimic. Cele două umbre îndurerate rămaseră cîteva clipe lîngă fricosul tăcut și apoi, în tăcere, pieriră. Cirenianul își aminti acum minunile care, din ziua crucii, îl uimiseră șil mîntuiseră și aproape îi părea rău că răspunsese în chipul acela, că se lăsase stăpînit de josnica lui frică de răspunderi. Dar acum nu mai era cu putință să dea înapoi și să îndrepte. întors acasă, nu spuse nimic nevestei despre convorbirea aceea, de teamă să nu fie dojenit pentru lașa lui prefăcătorie, dar nu trecu mult timp și îl opri în drum un necunoscut care puse aceleași întrebări pe care i le pusese și Ioan. Și de data aceasta Simon tăgădui și urmă să tăgăduiască ori de cîte ori alții, ucenici sau dușmani de ai lui Iisus îl întrebau de ziua aceea și de acea cruce. În sfîrșit, Simon, fie din dorința de a se bucura în pace de comoara găsită, fie de urî-tul de a spune mereu aceleași minciuni, ca să scape de curioșii din jur, puse la cale să părăsească Ierusalimul. Prefăcu în taină aurul în vergi, vîndu cîmpul și casa și, împreună cu femeia și copiii, plecă spre capitala Imperiului. : ..... La Roma, viața Cirenianului fu cu totul alta. Țăranul se preschimbă în zaraf. Comoara cîmpului fu înmulțită în puțini ani de priceperea iscusită a lui Simon. Bogăția îl făcu să ridice capul și îi întări inima, în acea harababură a Iudeilor din Diaspora se simțea mai la largul său decît în cetatea Templului. în Sinagogă avea un loc de seamă. Dar în familia lui se făcuse o adîncă revoluție spirituală. Mikal fusese tulburată și cucerită de cuvîntul atotputernic al unui oarecare Pavel din Tars și se făcuse creștină. Alexandru și Rufo, tineri cu suflete mărini-moase, urmaseră pe mama lor și astfel casa lui Simon ajunsese unul din locurile din Roma unde se adunau mai ales creștinii. Cirenianul, de felul lui bănuitor și puțin înclinat spre noutăți, nu vru să intre în secta cea nouă și respinse de mai multe ori botezul. Mikal, mult mai blînda acum decît mai înainte, deplîngea dar îngăduia încăpățîna-rea soțului ei. De altfel, Simon n-avea nici o dușmănie împotriva noii credințe și mai de nevoie, mai de tragere de inimă, sta de vorba mai des cu creștinii decît cu iudeii rămași credincioși Templului. Atunci, ieși iar la lumină istoria Vinerii și a crucii ; frații care, din cînd în cînd, soseau din Ierusalim, împrăștiaseră și în Roma vestea că Cirenianul luase parte, în-tr-un anumit chip, la Patimile Domnului. Unii din noii adepți, plini de rîvna de a afla ceva de la un martor care văzuse cu ochii, începură să-l urmărească pe Simon ca să le povestească totul. Cum era Iisus ? Ce cuvinte a spus, în timp ce, asudat și însîngerat, se tîra pe Calea Durerii ? La început, Simon se apără, dar mai apoi nu mai avu putere s㠕 tăgăduiască. Băgă de seamă că zi de zi creștinii creșteau în număr și însemnătate ; că farisei înțelepți ca Pavel nu se rușinau să se facă apostolii noului Dumnezeu ; se mai gîndea că cele mai dragi ființe ale lui, soția, și copiii, făceau parte din noua Biserică. Atunci începu să vorbească, să povestească și, așa cum se întîmplă atunci cînd cineva ia seama că e ascultat cu rîvnă, ca un oracol, începu să sporească și să scornească. Mulți credincioși se duceau dinadins în casa Cirenianului ca săl audă povestind amintiri din ziua aceea drăcească și divină totdeodată ; și el care la început era așa de năzuros, acum, încetul cu încetul, prindea gust. îngîmfarea învinse vechea teamă și dacă cu atîți ani în urmă mințise de frică să nu dea în vileag, acum mințea de dragul îngîmfării. Acum spunea că se oferise el soldaților, de bună voie, ca să ducă crucea lui Hristos, nu împins de un ordin ci din mila pentru muribundul ce sta să cadă. Adăuga că Iisus îl privise în ochi cu o nesfârșită recunoștință și că, ajunși pe Golgota, îi spusese : - Mergi, Simioane, eu voi lua de pe umerii tăi greutățile tale. Și povestea cum Iisus își ținuse făgădu-iala, cu mîinile care din acea zi izgoniseră din casa lui umbra morții și a sărăciei. Descria cu amănunțime trăsăturile feței Fiului lui David și ale femeilor care, plîngînd, l-au urmat pînă la cruce. Cu toate că nu era creștin, Cirenianul ajunsese unul din notabilii Bisericii Romei : un martor, se spune, care va primi pînă la urmă adevărata credință și crucea lui Hristos. Trecură astfel pentru Simon mai mulți ani plăcuți și liniștiți, pînă cînd veni anul de groază 817 care văzu cea dintîi și cea mai nemiloasă prigoană a creștinilor. între primii fu Simon Cirenianul împreună cu ai săi. Nenorocitul răcnea din toate puterile și se jura că nu e creștin, dar nimeni nul credea. Soția, fiii, prietenii erau creștini ; casa lui era loc de întîlnire al creștinilor : el însuși povestea pretutindeni că a purtat pe umeri crucea lui Hristos ; toate dovezile erau împotriva lui și nu voiră cu nici un chip săl lase liber. într-o seară, cu toate urletele lui sălbatice, nefericitul Simon din Cirene, sub titlul de creștin fu spînzurat de o cruce unsă cu catran și ars drept faclă spre a lumina grădinile lui Nerone. Cuprins

Răzbunarea lui Caiafa


Iosif, supranumit Caiafa, Marele Preot al poporului Iudeu, se întoarse în casa „Sfatului" în seara aceea de aprilie a anului 31, mai întunecat la față și în inimă decît fusese dimineața cînd plecase la Templu. în adevăr, de la un timp nu mai era așa de sigur de sine și de senin ca mai înainte de răstignirea acelui Mesia șarlatan și hulitor venit din Galileea cu o haită de nelegiuiți. Din ziua aceea, Procuratorul roman avusese față de el o purtare și mai înghețată și mai mîndră. Mulți din gloată îl cinsteau mai puțin, aproape că îl mustrau cu tăcerea lor pentru o vină de care, pe față, n-ar fi îndrăznit să îl acuze. Pînă și unii din membrii Sinedriului, ca Iosif din Arimateia, vorbeau în fața lui despre greșeli care vor trebui ispășite, de profeții ce erau pe cale să se împlinească, de amenințări întunecate ce pîndeau într-un viitor apropiat. Caiafa își spunea mereu că sufletul lui era împăcat și că și-ar fi îndeplinit iar dureroasa lui datorie, dacă prilejul s-ar ivi, dar însăși această nevoie ce simțea de a-și reînnoi în fiecare dimineață și în fiecare seară această dezlegare de păcate putea să fie un semn și poate și era un început de neliniște dacă nu de frică. Din păcate, aflase că ucenicii acelui Iisus din Nazaret nu se potoliseră odată cu moartea capului lor. La început se împrăștiaseră și se pitiseră prin locuri ascunse, asemenea cîinilor înspăimîntați de băț, dar apoi ieșiseră iar la iveală, începuseră să povestească prin prostime despre o înviere a osînditului și încetul cu încetul prinseră atîta suflet și atîta patimă că nu se mai sfiau să vorbească norodului în răspîntiile cetății și pînă și în curțile Templului. Caiafa îi socotea sau șarlatani cam smintiți, sau nebuni cam vicleni : gloată de rînd care, plămădind drojdia, poate să ajungă și primejdioasă, încercase să vorbească cu Pilat, dar Procuratorul se apucase să rîdă : - Ai vrut să-l răstignești pe Regele Iudeilor și te minunezi dacă supușii lui se gîn-desc să-l răzbune ? Caiafa, care își cunoștea neamul lui mai bine decît Romanul, nu se simțea deloc în stare să ia în glumă necontenita creștere a acelei mișcări eretice și răzvrătitoare. Pe de altă parte, în ziua aceea, zănaticii credincioși ai pretinsului Hrist ațîțaseră o răzmeriță mai îngrijorătoare ca de obicei, în stare să pună pe gînduri pe toți cei care aveau slujbe și răspunderi în Ierusalim. Un pescar bătrîn din Betsaida, Simon zis Petru, care părea capul cetei supraviețuitoare lui Iisus, tămăduise, după spusele exaltaților, în chip minunat pe un biet șchiop care obișnuia să ceară de pomană la o poartă de-a Templului. Din această zisă minune prinsese acel Petru, împreună cu un tovarăș al lui numit Ioan, prilejul ca să țină o predică gurilor-cască și iscoditorilor care nu lipsesc niciodată în împrejurimile Templului, făcînd gură ca niște scoși din minți împotriva autorităților religioase legiuite. Mulți fanatici, așa cum se întâmplă totdeauna în gloata dornică de noutăți, primiseră cu înflăcărare smintitele lor cuvîntări și mulți ceruseră -în gura mare să fie primiți în acea sectă neroadă. Neorînduiala ajunsese așa de mare și gălăgia așa de puternică încît ieșiseră cîțiva Preoți din Templu, împreună cu Segan-ul și paznici înarmați, ca să vadă ce se întîmplă. De îndată ce își dădură seama de zarvă și de primejdie puseră mîna pe cei doi capi de bandă și împrăștiară gloata adunată. Caiafa, căruia îi raportaseră totul numaidecît, încuviințase întemnițarea lui Petru și a lui Ioan, dar înlăuntrul lui nu se simțea deloc mulțumit, nici liniștit. Faptul se întâmplase pe înnoptate și nu fusese timp să judece pe cei doi prinși, cum ar fi vrut unii. Caiafa se împotrivise : orice hotărîre trebuia amînată pe a doua zi. Se întoarse acasă obosit, persecutat și chinuit de gînduri potrivnice. Care putea fi calea cea mai sigură pentru retezarea și înăbușirea, acum cînd poate mai era încă timp, a acestei mișcări de urlători lunatici ? Uciderea conducătorului păruse mijlocul cel mai bun, dar nu dăduse rezultatul dorit. Răstignirea lui Iisus aprinsese mai tare ardoarea și simțămintele tovarășilor lui ; proaspăta ucidere cu pietre a lui Ștefan înmulțise trecerile la congregația schismatică. Părea că sîngele ar fi făcut mai viu, în loc să stingă, acel pîrjol blestemat. Unii din maeștrii Thorei și chiar și Gamaliel, cu toate că era fariseu, înclinau spre blîn-dețe, socotind că mișcarea neluată în seamă și disprețuită s-ar fi sfîrșit de la sine în scurt timp. Prigonirile, ziceau ei, dezvăluie frica stăpînitorilor și ca urmare măresc îndrăzneala și hrănesc avîntul celor prigoniți. Mai bine să te faci că nu vezi nimic, să veghezi în taină și să aștepți mistuirea firească a naivei înflăcărări. Caiafa nu era deloc de aceeași părere dar, pe de altă parte, trebuia să recunoască, totuși, că împrăștierea sîngelui nu servise la nimic ; ba chiar schimbase zarva într-o adevărată răzvrătire. în seara aceea, întors la Sfatul său, morocănos, rumega în sine gînduri potrivnice, mijloacele contrarii, căi posibile de scăpare. Cei doi fruntași vinovați erau la închisoare dar a doua zi de dimineața trebuia să-i judece în fața Sinedriului. Ce ținută, ce purtare va avea el în ora judecății ? Nu era oare mai bine să-i întrebe în ascuns, între patru ochi și să încerce să-i înduplece, să-i încînte și să ocolească astfel un proces care putea să aibă urmări proaste ? Abia trecuse cea dintîi strajă a nopții. Deodată Caiafa chemă o slugă și îi dădu o poruncă pentru Segan-ul Templului : cei doi prinși din seara aceea trebuia să fie aduși, sub pază bună, în casa Marelui Preot. După o oră, Petru și Ioan erau în casa Sfatului și fură aduși în fața lui Caiafa, Acesta îndepărtă din încăpere oamenii înarmați care îi însoțeau și privi lung, fără să spună un cuvînt, pe cei doi învinovățiți. Petru era în plinul vîrstei bărbătești dar arăta mai mulți ani : in barba stufoasă și în pletele unduioase, albul lebedei începea să gonească negrul corbului, înalt, bine clădit, hotărît și maiestuos, părea un principe al munților pe care o străfulgerare suprafirească îl schimbase în împărătesc profet. Sigur de sine în pietroasa statornicie a adevărului nu privea pe Marele Preot ca un învinuit pe judecătorul său, ci așa cum un poet poate privi pe un pisal dat afară din slujbă. Cu totul altul era Ioan. Nevinovat și blond, gingaș în slăbiciunea ființei sale, numai lumină în ochii deprinși să stea pironiți spre cer și spre Dumnezeul lui. Chipul lui împrăștia o blîndețe senină și umilă, dar se simțea că sub acea liniște era ardoare, că blîndețea nu izvora din frica slugarnică ci dintr-un foc gata să mistuie. Ioan părea un înger căzut pe pămînt nu din pricina trufiei sau pedeapsă, ci din imboldul milostivirii. Caiafa privea cînd pe unul cînd pe celălalt, fără să spună nimic, și părea cu mult mai nesigur și mai neliniștit decît ei. - Ședeți, le zise la urmă. Plecă ochii, împreună cu mîinile și cu glas domol începu : - Să nu vă închipuiți că sînteți în fața unui dușman al vostru. Nu v-am chemat aci ca judecător, ci ca părinte al norodului, care are datoria să vegheze asupra sufletelor fiilor săi. Poate că știți că nu am fost eu cel care a dat poruncă să vă ducă la închisoare. Pe de altă parte mi se spune că ați asmuțit un soi de zarvă, că ați început iar cu născocirile voastre blestemate... - Știi bine, Caiafa, îi luă vorba Petru, că noi nu sîntem nici stăpîniti de satană, nici bețivi. Că Iisus a înviat nu e o născocire de a noastră și poți găsi cîți martori poftești. Că sărmanul șchiop însănătoșit în numele lui Hristos, acum saltă și joacă nu e o minciună sau o închipuire ci un adevăr pe care îl știe tot Ierusalimul. - Petre, Petre, nu fii așa de semeț și de iute, reluă Caiafa, ridicînd nițel glasul. Despre lucrurile acestea vom vorbi mai pe urmă. Voiam să vă spun, mai întîi, că eu nu sînt așa de departe de credința voastră cum poate vă închipuiți voi. - Tu ? strigă Ioan. Tu ? Tocmai tu ? Tu cel care înaintea tuturor și mai mult decît toți ai vrut să tîrăști la răstignire pe învățătorul meu ? - Ești aproape încă un copil. Ioane, și unele lucruri nu le înțelegi. Ascultați-mă amîndoi cu răbdare și nu mă întrerupeți. Nu v-a poruncit învățătorul vostru că dacă un om vă supără o oră trebuie să mergeți cu el două ore ? Ați aflat voi ceea ce am spus eu în adunarea preoților și scribilor, care s-a ținut în casa aceasta, pentru a hotărî soarta lui Iisus al vostru ? Toți vorbeau de răzmerițe, de primejdii, de Romani și de alte mărunțișuri politice. Și atunci eu le-am spus cuvintele acestea : Voi nu înțelegeți nimic din ceea ce se petrece. Voi nu pricepeți că un om singur trebuie să moară pentru tot norodul, și chiar pentru ca să adune într-un singur trup pe toți fiii lui Dumnezeu acum împrăștiați. Mi se pare că nici chiar voi nu pricepeți. Oare acea vorbă 'a mea nu era, pe scurt, tot cuvintele pe care Iisus le-a spus despre sine însuși ? Nu venise el să plătească pentru tot norodul, să ispășească păcatele neamului, să moară pentru binele tuturor oamenilor, să fie ucis pentru ca toți să reînvie. Eu n-am spus toate aceste lucruri dar am arătat tîlcul lucrurilor : că un om trebuie să moară pentru ca ceilalți să fie mîntuiți. Iisus nu s-a smuls din mîinile mele pentru că știa că eu trebuia să fac ceea ce am făcut. Eu am adus la îndeplinire ceea ce dorea El ; L-am ajutat să desăvîrșească opera pentru care venise printre noi. Eu și Iisus eram înțeleși în fond și voi, orbi, n-ați știut să vedeți că eu eram trebuincios lui Iisus după cum Iisus vă era trebuincios vouă și omenirii. Un osîndit are nevoie de un judecător, un chinuit are nevoie de un călău, o jertfă adusă lui Dumnezeu are nevoie de un preot, Dacă Mîntuirea în care credeți e un adevăr și era o trebuință, eu, împreună cu Iuda și cu Pilat, an fost una din uneltele de care era neapărată nevoie pentru răscumpărarea oamenilor din păcat. Dacă Hristos e Dumnezeu, eu am fost un ajutor al lui Dumnezeu. Dacă am primit această sarcină grozavă și înspăimîntătoare în opera de mîntuire nu trebuie să mă blestemați ci să mă compătimiți. Eu știam ceea ce făceam : Iisus nu putea fi ucis decît pe temeiul unui principiu de El însuși prevestit, adică în numele legii lui. Eu fui ales să proclam în Sinedriu acest principiu al său, potrivindu-l minților celor care mă ascultau. Nu mă dau înapoi de la nici o răspundere. Puteam să primesc în liniște ca sîn-gele vărsat să cadă asupra capului meu. Dacă, e sîngele unui amăgitor, Dumnezeu mă va răsplăti că am apărat Legea ; dacă e sîngele lui Dumnezeu, Iisus știe că l-am făcut să se verse din dureroasa cinstire a voinței sale. în orice chip ,acel sînge trebuia să fie vărsat ; oricum, acel sînge nu va cădea asupra capului meu. Pe măsură ce Caiafa se aprindea vorbind, pe chipurile ascultătorilor se zugrăveau la început semnele uimirii, apoi ale neîncrederii și în sfîrșit ale scîrbei. - încerci să ne amăgești cu minciunile tale, izbucni Petru, nădăjduiești să ne zăpăcești cu sofismele tale. Sîntem oameni simpli, de rînd, nepricepuți, dar Duhul Sfînt luminează mințile noastre și nu ne vom lăsa prinși în mrejele spuselor tale. Tu ai urît pe Iisus, ți-a fost frică de Fiul Omului, nu ți-ai aflat pacea pînă ce nu l-ai văzut pironit pe trunchi. Și toate acestea nu le-ai făcut cu durere și cu înfricoșare, ci cu neînfrînată bucurie. Ești vrăjmașul lui Iisus și ești deci și vrăjmașul nostru ; nu te credem. - Simon al lui Iona, răspunse liniștit Caiafa, adu-ți aminte că învățătorul tău te dojenea pentru firea ta aprigă, pentru mîniile tale nestăvilite, îți spun să mă asculți. Tu știi că eu sînt Saduceu și deci urît de Farisei. Ai auzit tu vreodată pe Iisus propovăduind împotriva Saduceilor ? Dar nu e așa că l-ai auzit blestemînd de atîtea ori pe Farisei ? Eu și Iisus avem aceiași potrivnici ; deci eram mult mai puțin depărtați de cum gîndiți voi. Și dacă această dovadă nu vă e deajuns, iată o alta. Cea dintîi poruncă din învățăturile Saduceilor este, cum bine știți, cinstirea desăvîr-șită a vechii Legi. Și ce a spus Cel pe care voi îl numiți adevăratul Mesia ? Eu nu am venit să stric Legea ; nici măcar o iotă nu vreau să schimb din Legea părinților noștri. Nu sîntem oare de aceeași părere pînă și în-tr'-aceasta eu și cu Iisus ? - Iscoadele tale nu te-au lămurit bine, răspunde Ioan, Iisus nu a stricat Legea, ci a propovăduit o lege nouă care împlinește și luminează pe cea veche. Legea aceasta e credința în viața cea veșnică, pe cînd tu și tovarășii tăi Saducei tăgăduiți învierea. Această Lege nouă e dragostea și iertarea, pe cînd tu ai pus să-l pironească pe Iisus, ai pus să-l ucidă cu pietre pe Ștefan și ai pus să-l închidă pe Petru. Nu putem crede în tine ; ești omul răzbunării și al urii. - Să lăsăm trecutul la o parte, zise el. V-am explicat că am făcut să fie osîndit Iisus ca să ascult o poruncă tainică a lui. De moartea lui Ștefan eu nu am avut nici o vină : A fost o greșeală a prostimii!. Voi sînteți în temniță, dar eu pot să vă liberez chiar în noaptea asta ; și nu numai că veți fi liberi, dar vă voi da veșminte noi și asini și cîte o sută de sicli de fiecare, dacă făgăduiți să părăsiți mîine Ierusalimul și să jurați că nu veți mai vorbi și predica niciodată în numele lui Hristos. La cuvintele acestea din urmă, cei doi Apostoli se ridică cu fețele aprinse, strigînd într-un glas : - înapoi, Satana ! înapoi ! Tu ești Satana care vrea să ispitească pe slugi așa cum ați ispitit și pe Domnul tău. Ai vrea să cumperi sufletele noastre cu doi asini și cu un sac de bani ? Greșești, Satana, fiu al lui Satana. Iisus a fost vîndut de un trădător, dar noi nu sîntem de vînzare. Tu poți să ne omori, dar nu vei putea, cu tot aurul tău, să plătești credința noastră în răstignitul Mesia. Hristos era Dumnezeul adevărat, adevăratul fiu al Dumnezeului viu și tu nu ești decît un nenorocit ucigaș de Dumnezeu ! Caiafa se făcuse din ce în ce mai palid, mai veșted, mai livid. Dar la cel din urmă cuvînt al lui Petru păru că tot sîngele lui de bătrîn i-ar fi năvălit deodată în obraz. Fruntea mare descoperită și bulbucată părea, în lumina roșie a sfeșnicului prins, vopsită în culoare sîngerie. Două-trei picături căzură pe îmbrăcămintea lui albă, de borangic : sudoare sau lacrimi ? Cei trei oameni fără să se privească unul pe altul tăcură îndelung. Mîinile lui Ioan, rezemate pe genunchi, tremurau ușor. Se auzea răsuflarea gîfîietoare în pieptul larg al lui Petru. Deodată, Caiafa se ridică și nu mai părea cel de la început. Cu totul alta era acum expresia trăsăturilor lui. Cu puțin înainte părea un bătrîn părinte întristat, dar gata de o mieroasă îngăduință ; acum părea un bătrîn groaznic, zbîrcit și demonic, cu fața aprinsă de roșeața nefirească pe care o dă vinul sau mînia. Cu glasul surd, gîlgîit, aproape hor-căitor, spuse celor doi prinși : - Ucigașul lui Dumnezeu ? Ziceți că eu sînt ucigașul lui Dumnezeu ? Sînteți sigur că am pus să fie omorît un Dumnezeu ? Tăcu o clipă gîfîind. Dar numaidecît vorbi iar : - Mă credeți un amăgitor, un ipocrit, un mincinos. O să vă îngrozesc atunci cu adevărul meu, cîini care lătrați, ca să nu fiți mușcați. Pot să vă dezvălui secretul meu : nimeni nu o să creadă cînd o veți spune. Tăcu o clipă închizînd pe jumătate, ochii, apoi reluă : - Voi sînteți siguri că Iisus e Fiul lui Dumnezeu. Am știut-o și eu și eu am înțeles. Și tocmai pentru că eram sigur, am pus săl omoare, sînt, precum spuneți, voi, ucigașul lui Dumnezeu, dar nu un ucigaș orb și neștiutor. Tu, Petre, ai spus norodului că nici măcar capii n-au știut ceea ce făceau. Ai greșit sau ai mințit. Eu, eu singur știam ceea ce făceam. Pilat a răspuns preoților mei : Ceea ce am scris, am scris. Eu pot să vă repet vouă cu aceeași siguranță ca Romanul : ceea ce am făcut, am făcut. Da, știam că osîndesc la moarte un Dumnezeu sau, dacă voiți ,pe Fiul lui Dumnezeu. Cuvintele pe care le-a spus Hristos pe Gol-gota priveau pe soldații romani, neștiutoare unelte materiale, și poate pe norodul care striga în jurul celor trei cruci. Iisus știa că eu știam, dar n-a putut să se smulgă soartei pe care el singur și-o hărăzise. Văd pe chipurile voastre semne de uimire și de groază. Nu aveți puterea să-mi puneți întrebarea care vă apasă inima și nu izbutește să ajungă la buze : De ce, dacă ai știut că era Dumnezeu, l-ai condamnat și l-ai ucis ? Da, era Dumnezeu, Hristos al vostru. Dar ce fel de Dumnezeu ? Gîndiți-vă o clipă. Un Dumnezeu care vine să schimbe Legea Tatălui său pe care eu eram însărcinat să o păzesc și să o apăr împotriva tuturor. Un Dumnezeu care în loc să se arate în slavă în mijlocul norodului, săl scape de asuprire și să facă să izbândească peste toate domeniile pămîntene, coboară sub chipul unui dulgher de rînd, îl cinstește pe Cezar și nu se îngrijește să-și libereze și să-și înalțe frații. Tatăl să stea bucuros cu patriarhii, cu preoții, cu războinicii. Acest fiu al său își dă mîna cu prostimea, cu bolnavii, cu cerșetorii, cu slăbănogii. De ce nu vine alături de mine, care întruchipez credința și datina norodului, care eram în stare să înțeleg cele mai înalte destăinuiri mai bine decît pescarii și oamenii fără căpătîi ? Nu ați înțeles că am fost pizmaș, ros de pismă ? Și din pricina cui ? Din , pricina a doisprezece nenorociți și proști ase- / menea vouă ! Dar nu era de-ajuns : eu sînt bogat și Dumnezeul acesta al vostru slăvea sărăcia ; eu sînt înțelept și el cinstește copiii mai mult decît pe scribi și pe învățători ; eu sînt capul Templului și Iisus voia săl dărîme. A făcut și a spus tot ceea ce putea să mă umilească, să mă jignească, să mă amenințe, să mă chinuiască. Fiecare cuvînt al lui era o rană pentru mine, fiecare făgăduință a lui, o primejdie. Era Dumnezeu, dar s-a purtat cu mine ca un dușman, eu care pînă acum eram cel mai mare locțiitor al lui Iehova pe pămînt. Și încă nu pricepeți că trebuia să-l urăsc, că fiecare fibră a sufletului meu mă îndemna săl dau pierzării ? Aflați-o o dată pentru totdeauna : răstignirea n-a fost o greșeală? ci o răzbunare. Eu sînt un om și El e Dumnezeu. Veți spune că lupta e inegală, zadarnică, smintită. Și ce dacă ? E în mine ceva din acei Titani cîntați în poveștile grecilor. Iacob a luptat o noapte întreagă cu Dumnezeu, dar n-a putut săl înfrîngă : eu am izbutit săl ucid. Nu vă gîndiți voi ce plăcere grozavă, ce îmbătătoare mîndrie să te simți om muritor și totuși să ai în mîinile tale viața unui Dumnezeu ? Nimeni pînă la mine nu s-a mai pomenit să aibă, fie chiar și pentru o clipă, această putere înfricoșătoare, și totuși mai presus de toate și peste putință de spus. Și nici nu va mai fi dat unui alt om. cred eu, să simtă ceea ce am simțit eu : să fii pămînt și să osîndești cerul; să fii făptură și să ucizi pe A-toate-Făcătorul. Oamenii mărunți se mulțumesc să fie ucigași de oameni. Eu singur, din toată lumea, sînt adevăratul ucigaș de Dumnezeu. Sînt mai presus de tot neamul omenesc ; sînt singurul care a avut suprafireasca îndrăzneală să ucidă un Dumnezeu. Eu singur - și sînt și voi fi pentru totdeauna singurul. Dar voi, suflete mici și nemernice, nu puteți înțelege deznădăjduita și totuși voioasa mea exaltare. Dar voi vă albiți ca varul și tremurați și vă îngroziți ; poate că nici nu credeți urechilor voastre și sigur că vă închipuiți că am înnebunit deodată sau că Satana a pus stăpînire pe mine. Nu, voi nu înțelegeți, nu puteți să înțelegeți, nu veți înțelege niciodată. Nu credeți voi că Iisus era Dumnezeu ? Atunci ce e de mirare dacă am crezut-o și eu ? Poate că nu sîntem cîteșitrei oameni din Iudeea ? Și n-am avut oare, pentru uciderea lui Dumnezeu, complicitatea binevoitoare a lui Dumnezeu însuși, care a căzut în mîinile mele ? Voia să moară, venise ca să moară și eu l-am ascultat cu bucurie, cu veselie crudă, pentru că astfel puteam să mă răzbun de toate jignirile lui și de tot ce m-a făcut să îndur. Și eu am avut și mai am încă Patimile mele. Fără cuie și fără cruce, dar poate tot atît de îngrozitoare. Voi vă gîndiți că voi fi pedepsit cum nu se mai poate în cealaltă viață. Și ce știți voi ? Nu a spus IIsus că iartă pe ucigașii săi ? Nu a spus sus și tare că va fi mîntuit cel ce împlinește voința Tatălui său ? Poate că n-a fost voința Tatălui,, cum voi înșivă spuneți, ca Fiul său să fie ucis spre a plăti chiar cu sîn-gele lui răscumpărarea oamenilor ? Cine ar putea să mă dojenească ? Cine ar putea să mă pedepsească ? în ațîțarea vorbirii, fața lui Caiafa se schimonosise și mai mult, se făcuse și mai înspăimîntătoare : o mască neagră a unui stăpînit de duhuri rele care se zbuciumă împotriva nevăzutului. Deodată Marele Preot se smuci înainte și căzu, atingînd pămîntul cu fața. Și rămase pe brînci, nemișcat, parcă ar fi cerut iertare celor doi Apostoli împietriți. Cuprins

Nebunia lui Pilat


Semnele îngrijorătoare ale bolii lui Pilat se arătară foarte tîrziu ; ba chiar doar în anul acela în care Procuratorul trebui să părăsească Iudeea din ordinul lui Vitelius, adică în 36. însă o prefacere adîncă a caracterului său, la început neobservată chiar de el, se întîmplase în anii ce urmară răstignirii lui Iisus. Osândirea silnică a acelei victime ciudate făcuse să se nască în sufletul închis a lui Pilat sentimente cu care nu era deprins, gîn-duri neașteptate și îngrijorătoare. De-a lungul vieții sale de slujitor al lui Cezar nu i se întîmplase niciodată să se afle în fața unui vinovat de felul acela. Toți ceilalți se zbăteau ca să-și dovedească nevinovăția, vorbeau chiar dacă nu erau întrebați, strigau ca niște nebuni, cerșeau dreptate sau milă. Pe cîmd acel sărman Galileean se arătase nepăsător pentru soarta lui ; numai cu mare trudă scoase Pilat de la El cîteva fraze pline de umbră, iar la cea din urmă întrebare, la cea mai de seamă, la cea mai gravă, nu căpătase răspuns. Pilat nu putea pune pe seama slăbiciunii de minte acea tăcere ; își amintea încă văpaia de lumină străpungătoare ce ieșea din ochii aceia. Și tocmai lumina aceasta ațîțase în el, pe neașteptate, imboldul de a întreba pe acuzat ce este oare adevărul ; întrebare pe care nu și-o pusese nici sieși niciodată și cu atît mai puțin s-ar fi gîndit să o pună unuia din acei iudei pe care îi disprețuia ca pe niște ființe cu totul inferioare. Iisus nu răspunsese și judecătorul său rumega în sine cuvintele pe care le-ar fi spus dacă i-ar fi pus lui cineva acea întrebare grozavă. Dar schimbarea sufletească a lui Pilat se datora mai cu seamă arsurii și ciudei ce lăsase în el purtarea căpeteniilor iudeilor în acea furtunoasă zi, amintirea aroganței și aproape a silniciei pe care o întrebuințaseră împotriva lui. De nenumărate ori, în timpul guvernării lui, condamnase, ucisese, masacrase fără milă pe frații lor și de fiecare dată preoții protestaseră împotriva cruzimii lui și se împotriviseră la acele osîndiri, încercînd să se plîngă pînă la Antiohia și Roma. Și în ziua aceea se în-tîmplase ceva de necrezut. Pentru întîia oară, de cînd era la Ierusalim, încercase să scape o viață, să ierte un cetățean al acelui popor mîrșav și cu toate acestea văzuse ridi-cîndu-se împotrivă-i turbarea iudaică și ura preoților. Nu voiau ca el să osîndească pe vinovați, dar nici nu se îndurau să redea libertatea unui nevinovat. Erau împotriva lui oricînd, în orice împrejurare, din îndărătnicie, îl detestau și căutau pe orice cale să-l facă să cadă. îi smulseseră cu de-a sila osîn-direa acelui straniu rătăcitor, recurgînd chiar la un adevărat șantaj, adică amenințîndul căl vor pîrî la Roma ca dușman al împăratului. Timpul trecea, dar Pilat nu izbutea să uite nici să ierte acea uneltire vicleană, nici acea batjocură. Nu încercase săl scape pe Iisus din dragoste pentru pretinsul Mesia, sau din firească milă, ci numai pentru că văzuse că era urît chiar de acei care urau stăpînirea romană și pe cel care în zilele acelea o întruchipa în Iudeea. O clipă, el se simțise alături de Iisus și aproape înfrățit cu Dînsul de acea ură neîmpăcată care îmbrățișa în același timp pe vicarul stăpînului pămîntului și pe prigonitul Rege al unei alte lumi. Dar nul putuse scăpa și nu izbutea să uite înfrîngerea aceea. Pilat, prietenul și ocrotitorul antisemitului Seiano, era deprins să urască și să prigonească pe Iudei, dar din ziua aceea simți crescînd de mii de ori scîrba pe care i-o iscase totdeauna acel neam puturos. De la anul 30 încoace se făcu și mai bănuitor, mai neînduplecat, mai crud, părea că și-a pus în gînd să stîrpească și nu să cîrmuiască acel neam obraznic și îndărătnic. Orice murmur era pedepsit, orice crimă urmărită cu îndîrjire pînă la complicii cei mai îndepărtați, orice început de răzmeriță era nemilos înfrînat ; membrii sectelor tăinuite, dacă erau descoperiți, erau supuși unor chinuri îngrozitoare ca să-și denunțe tovarășii. Pilat nu lăsa să-i scape nici un prilej fără să rănească dîrzul amor-propriu al supușilor, fără să pîngărească cu flamuri romane cetatea sfîntă și pînă și împrejmuirea Templului. O șoaptă, numai, putea să te coste viața și orice încercare de împotrivire era semnalul unui măcel de nevinovați. Pilat ceruse lui Vitelius întăriri sub pretext că se pregătea o răscoală generală în Iudeea și, pînă una-alta, se slujea de noii soldați ca să decimeze, la cea mai mică pricină, chiar și ținuturile depărtate de Ierusalim. De exemplu, în 36, află că o mulțime de Samariteni se duseseră pe muntele Garizim, ca să dezgroape, după spusele lor, niște vase sfinte, care fuseseră puse acolo pe timpul lui Moise. Samaritenii erau înarmați numai cu sape și cu lopeți, dar lui Pilat îi fu teamă că adunarea cîtorva sute de fanatici, fie chiar și fără arme, ar putea să ducă la noi tulburări și răscoale. Trimise acolo, pe loc, două cohorte cu hotărîrea să ucidă pe toți acei așa-ziși săpători, dacă nu se vor întoarce la casele lor, la cea dintîi poruncă. Samaritenii nu ascultară, și din măcelul care- urmă putu să scape, ca prin minune, unul singur. Această vărsare de sînge, mai crudă și mai neîndreptățită decît celelalte, nu tulbură numai Samaria, ci și toate ținuturile apropiate și zvonul înfricoșător ajunsese pînă la Antiohia, unde era reședința trimisului din Siria. Vitelius băgase de seamă de cîtva timp că cruzimea lui Pilat mergea crescînd, fără pricini învederate și drepte, și se temea că ar putea dăuna siguranței stăpînirii împărătești. De astă dată simți mai apropiată amenințarea unei adevărate răzvrătiri. Cruzimea Procuratorului punea în primejdie însăși puterea Cesarului. Trimisul, ca să ocolească răul, se hotărî săl demită pe Pilat și îi porunci să părăsească Ierusalimul și să se ducă pe loc la Roma, ca să dea seama în fața împăratului de faptele lui. Călătoria lui Pilat fu lungă și tristă. Era în iarnă și navigația întreruptă aproape în toată Mediterana. Procuratorul Iudeii trebuia să se oprească la Corint, să aștepte vînturile prielnice. Simțea, amestecate, o dorință mare și o frică mare să ajungă la Roma. îl cunoștea pe Tiberiu chiar din cea dintîi tinerețe, luptase sub porunca lui în Germania și știa că era potrivnic, din bunătate de inimă și din înțelepciune politică, cruzimii guvernatorilor provinciilor. Dar Pilat crezuse că e mai bine săl mulțumească pe Seiano, ocrotitorul lui, decît pe Tiberiu și mai cu seamă în anii din urmă cam prea se lăsase mînat de ciuda împotriva Evreilor și de pofta, niciodată potolită, să răzbune jignirea pe care trebuise să o îndure în ziua acelei nenorocite judecăți. Mai mult ca oricînd, acum cînd se în-drepta spre judecata celui mai de temut tribunal al Imperiului, Pilat se gîndea la răstignitul Rege al Iudeilor. După ce judecase atîți vinovați, acum ajunsese și el un învinovățit, un acuzat, un nevinovat amenințat de osîn-diri și pedepse. I se aducea și lui învinuirea că s-a purtat în Iudeea mai mult ca un monarh - decît ca un procurator, deci ca un dușman al Cezarului. El nu se pricepuse să scape pe acel nevinovat; va găsi oare la Roma un judecător mai isteț sau mai cutezător ? El era sigur că e nevinovat : Evreii și Vitelius susțineau că este vinovat, în ce chip să dovedească și să facă să triumfe adevărul ? Ce este adevărul ? Claudia Procula, soția lui, în loc săl mîn-gîie și săl încurajeze, îi rostea mereu cuvinte care îi măreau învălmășeala minții și temerile. - Tot ce se întîmplă, spunea ea, e pedeapsă pentru păcatul pe care l-ai făcut cînd ai dat voie să fie ucis acel drept. N-ai vrut să asculți în ziua aceea vorbele mele și orbirea ta, surzenia ta, lașitatea ta, te-au adus la rușinea aceasta și la primejdiile acestea. Răstignirea acelui nevinovat a făcut să crească în tine ura împotriva Iudeilor ; ura te-a împins la cruzimi din ce în ce mai mari, iar aceste cruzimi au făcut din tine, care erai judecător neînduplecat, un biet învinovățit, Iisus era un drept și nu e de mirare că Dumnezeu să fi voit să pedepsească pe făptuitorii morții lui. A pedepsit pe Evrei prin mîna ta, acum te pedepsește pe tine prin mîna împăratului. Pilat îndura fără răbdare vorbele soției. Simțea că ceva era adevărat în acele mustrări și în acele presupuneri și că o legătură greu de înțeles era între soarta lui Hristos și a sa. Dar, pe de altă parte, nu putea și nici nu voia să creadă că ar fi fost un Dumnezeu gata să treacă în condică faptele și mișcările oamenilor, ca să răzbune nedreptățile suferite de credincioșii lui, de cucernicii și de adepții lui. Un Dumnezeu poate cel mult să răzbune ocara adusă unui fiu, dacă primești să crezi ,că fiii lui Jupiter coboară pe pămînt și c㠕tatăl ia seama la tot ce se întîmplă în lume. Dar acel sărman profet tăcut și resemnat nu părea să fie fiul lui Dumnezeu, nici măcar din neamul zeilor. Pilat nu simțea nici o remușcare pentru sfîrșitul acelui nefericit; ci că nu știuse în acea dimineață să se apere de scârbosul tîrg al Sinedriului, că nu avusese istețimea și tăria să înfrîngă silnicia săvîr-•șită împotriva puterii sale. Se căina doar că a răbdat o grea ocară, dar înțelegea că acea ocară era legată de acel Iisus și că nu era cu putință să gonească amintirea, să șteargă din minte chipul palid, cuvintele tainice și încă și mai tainica lui tăcere. își spălase mîinile, închipuindu-și că astfel își ia orice urmă de răspundere, dar apa aceea nu folosise la nimic și acum trebuia să spele cu totul alte pete. Ceruse să i se spună ce este adevărul și nu primise răspuns, dar acum era rîndul lui să găsească deosebirea dintre adevăr și minciună, dintre adevărul nevinovăției și minciuna învinuirilor iudaice. Ponțiu Pilat se trăgea dintr-o familie Sanită de militari din tată în fiu - cognomeno-ul venea de la "pilum" - și primise o educație militărească, întru nimic filosofică. De aceea nu-și bătuse, capul niciodată cu subtilități filosofice și cu jocuri dialectice și niciodată nu-i trecuse prin minte, pînă la •acea frumoasă zi, problema, adevărului. Pusese întrebarea pe negîndite, ca și cum i-ar •fi fost insuflată deodată de un glas lăuntric, dar din acea clipă nu se mai putuse mîntui de gîndul acela, de întrebarea aceea, de îndoiala aceea. Cum se poate deosebi fără urmă de îndoială adevărul de părere, adevărul de înșelăciune, adevărul de îndoielnic, adevărul de greșală sau de minciună ? Pilat se pune să gândească, adică să dezbată înlăuntrul său soluții potrivnice, să se încurce în desișul antitezelor și al silogismelor, să rumege sentințele altora și propriile lui gânduri. Nedeprinsă cu asemenea exerciții, nededată la astfel de oboseli, mintea lui avu numaidecît de suferit și din acea sforțare împotriva firii lui născu îndoita îmbolnăvire a sufletului său. în Ierusalim nu erau filosofi, dar Pilat își aduse aminte de un prieten care învățase în tinerețe la Atena și pe care de multe ori îl luase el în rîs din pricina maniei lui filosofice, îi scrise o scrisoare cam încîlcită în care îi spunea că, pentru a scăpa de urît în acea țară sălbatică, începuse să se distreze cu chestiuni filosofice și îl întreba pe el, ca unul cu mult mai priceput în atari jocuri, părerea lui asupra problemei adevărului. Prietenul îi răspunse după cîteva luni, cu o scrisoare lungă, plină de termeni grecești, care lui Pilat îi păru fără nici un rost și de puțin folos, încercă să întrebe pe oricine îi ieșea înainte, Evrei sau Romani, ori Greci, în același chip în care întrebase pe Iisus : ce este adevărul ? Dar cei mai mulți îl priveau prostiți și nu știau ce să răspundă. U'n ofițer roman îi spusese că singurele adevăruri pe care le știa erau decretele Senatului și ale împăratului ; un preot evreu îl povățui să citească versiunea grecească a Bibliei, în care sînt cuprinse toate adevărurile divine ; un sofist grec îl încredința că adevărul nu există, că totul putea fi adevărat sau neadevărat, după oameni, clipe, gînduri și împrejurări. Dar nici un răspuns nu era în stare să asigure și să potolească sufletul lui Pilat și cu cît îi părea fără de nădejde căutarea, cu atît se îndărătnicea să caute un răspuns întrebării sale : Ce este adevărul ? Cu trecerea anilor, această rîvnă se schimbase în persecuție, în idee fixă. Filosofii îi Spuseseră și că simțurile pot să înșele, că inteligența e supusă neîncetat greșelii, că rațiunea e mai totdeauna neputincioasă a cuceri adevărul. Era înspăimîntat văzîndu-se într-o lume unde nu este un mijloc sigur spre a cunoaște adevărul. Această necontenită stare de îndoială, de nesiguranță, îl făcea uneori visător și melancolic, dar mai adeseori neliniștit și mînios. în unele zile sta ore întregi pierdut în gînduri, fără să scoată un cuvânt, fără să ia seama la nimic și apoi deodată, ca și cum s-ar fi trezit dintr-o chinuitoare letargie se ușura strigînd împotriva a toate și a tuturor, pe drept sau pe nedrept și, în acele clipe, dădea porunci care uneori făceau să se cutremure chiar și pe cei mai crunți veterani. Medicul lui Pilat, cu toate că puțin îi păsa de stăpînul lui și încă și mai puțin îl iubea, băgase de seamă aceste neexplicabile crize și încercase săl descoasă pe Procurator, dar nu izbutise nici să priceapă boala, nici să o tămăduiască. Celor mai de aproape le spunea limpede că Pilat era pe cale să înnebunească, ba chiar că putea fi socotit de pe acum nebun. Uimirea servilor și îngrijorarea Claudiei Procula crescură peste măsură cînd băgară de seamă o nouă manie a lui Pilat. Ori de cîte ori se vorbea în fața lui de o vină sau o crimă, privea țintă pe cel care vorbea și murmura în vîrful buzelor, ca și cum ar fi voit să-și vorbească numai sieși : ce amestec am eu.? Dar numaidecît își da seama și vorbea mai departe, cu glasul lui firesc cerînd știri asupra faptului ce i se aducea la cunoștință, în timpul călătoriei spre Roma, în urma tulburării pe care o stîrnise într-însul neașteptata izgonire din slujbă și din Ierusalim, simptomele se făcură și mai îngrijorătoare și soția lui trebuia să facă eforturi uriașe ca să-i redea un pic de liniște. Accesele care tulburau pe Pilat erau acum zilnice. Două gînduri stăpînitoare îl prigoneau și îl căzneau : Ce este adevărul ? Poate sînt vinovat ? în sfîrșit pe la jumătatea lui martie din 37, putu porni către Italia. Ajunse după cîteva zile la Brindisi și află că Tiberiu murise și că Senatul recunoscuse ca singur urmaș pe Caius Iulius Cezar, supranumit Caligula. Pilat cunoștea numai din nume pe fiul lui Germanicus și nu știa dacă trebuie să se înveselească sau să se îndurereze de neașteptata moarte a bătrînului împărat. La Roma îi povestiră că tînărul Caligula căuta să intre în grațiile Senatului roman, să încînte plebea, să îndepărteze sau să ipedepsească pe protejații lui Tiberiu, în sfîrșit să se arate poporului în chip de Principe drept și mărinimos. Pilat ar fi avut dreptul să nădăjduiască de la un domn nou care caută totdeauna în primele timpuri ale domniei să pară blînd și binevoitor. Dar Procuratorul adusese cu sine la Roma cele două prigonitoare unite, care îi turburau mintea și care după lenea plină de gînduri a călătoriei, îl chinuiau din ce în ce mai mult. Unde e adevărul ? Cum voi putea să-mi iau în sarcină orice urmă de vină, orice umbră de răspundere ? Ca să scurteze și să potolească rosătura așteptării făcu să ajungă pînă la împărat vestea că sosise la Roma și că implora să fie ascultat. Trecură zile și săptămîni, dar de la Palatin nu sosea nici un răspuns : Caligula nu avea nici o grabă ca să descurce treaba plictisitoare. Pilat se închidea în casă ca să-și pregătească dovezile apărării sau hoinărea pe drumurile Urbei, cerșind un salut de la prietenii uituci, o privire de la noii stăpîni. Se oprea adesea în For să tragă cu urechea, în nădejdea că va culege vreo știre din Iudeea sau Siria, de la Vitelius sau Caligula. Dacă auzea povestindu-se de vreo faimoasă călcare a datoriei, de vreo iscusită nerușinare, intra în vorbă și ținea să se știe, chiar și de cei care nul cunoșteau și habar n-aveau de el, că el nu fusese niciodată în cetatea unde se întîm-plaseră asemenea lucruri și că niciodată nu fusese în preajma sa în legătură cu vinovații și complicii lor. Oamenii se uitau la el chiorîș, mirați și neîncrezători, și aproape toți îi întorceau spatele. Pilat îl urmărea pe cel ce i se părea mai de seamă și îl implora săl asculte. El nu era orbul și înfricoșătorul Procurator de care vorbeau dușmanii săi ; erau calomnii de-ale pizmărețului Lucius Vitelius, urlete de-ale cîinilor superstițioși și puturoși care sînt Iudeii. Aproape totdeauna zănaticul și furtunosul prigonitor era îndepărtat cu vorbe și gesturi neplăcute și aceste respingeri făceau să crească bănuielile și temerile nefericitului. Acum îl știau toți în Roma ca pe un smintit în 'dizgrație, ca pe un nebun care pretindea celui dintîi venit definiția adevărului. îi mai venise și o altă manie : aceea a apei. Cum vedea un puț, un bazin, o fîntînă arteziană, jgheabul unei grădini, o groapă cu apă de ploaie, Pilat își zvîrlea toga pe spate și începea să-și spele mîinile în văzul tuturor. Dacăl privea cineva, își vîra și mai mult mîinile în apă și apoi arăta celor de față palmele umede și curate, cu un aer de provocare. Claudia Procula, care trebuise acum să se convingă de ne-bunia soțului ei, încerca săl țină în casă lîngă sine și, cînd el izbutea să fugă, îl urmărea de departe sau punea pe un sclav 'bătrîn și credincios săl vegheze. Sosi în sfîrșit ziua mult doritei audiențe. Prea tînărul împărat îl primi într-o încăpere retrasă, fără martori și cu chipul de gheață. Pilat, care de luni de zile aștepta clipa aceea, începu o lungă și încîlcită poveste a cîrmuirii sale în Iudeea, a neînțelegerilor și răscoalelor Evreilor, a procesului lui Iisus din Nazaret, care înăsprise neînțelegerile dintre el și capii Ierusalimului, despre reaua credință și pizmă a lui Vitelius. Caligula ascultă cu un aer plictisit și neatent obositoarea apologie a Guvernatorului și în sfîrșit îl întrerupse : - Ai tu dovezi de cele ce-mi spui ? Ai adus martori ai purtării tale în Iudeea ? Ai scrisori de la Tiberiu care îți porunceau măcelărirea poporului aceluia ? Pilat răspunse privind țintă pe judecătorul său : - N-am martori, nici scrisori. Dar crezi tu că adevărul se poate afla în cuvintele spuse sau scrise ? Eu am întrebat într-o zi pe un acuzat : „Ce este adevărul" ? Și el n-a răspuns nimic și a (primit moartea. Ziceau că e fiu'l unui Zeu și poate că tăcerea aceea a fost cel mai grozav răspuns pe care mi-î putea da. Știi tu, Cesare, care domnești asupra Romei și asupra lumii, ce este adevărul ? Caligula îl privea acum cu atenție, nițel mirat și nițel înveselit. - Nu sîntem, zise, la școala de filosof ie și nu e vorba să descoperim taina adevărului. Apoi, adu-ți aminte că ești aci ca să răspunzi și nu ca să pui întrebări. Recunoști că ai întrecut măsura în pedepsirea tulburătorilor, că ai pus să ucidă nevinovați de-a-valma cu vinovați, că ai măcelărit o mulțime de țărani fără arme, care nu lăsau să se vadă cu nimic că voiau să se răzvrătească împotriva Romei. •- Fapte asemănătoare celor ce spui s-au întâmplat în Iudeea, zise Pilat, dar pentru ce ai vrea să fiu eu răspunzător ? Neamul iudaic e plecat către minciună și defăimare, Lucius Vitelius e dușmanul meu, Marele Preot Caiafa e dușmanul meu, poporul din Ierusalim mă ura. Dacă Evreii s-au repezit în spadele romane, oare sînt eu răspunzător ? Dacă nevinovații, din nebăgare de seamă, și-au amestecat sîngele curat cu al criminalilor, trebuie oare ca sîngele acela să cadă asupra capului meu ? Puteam eu să am ochiul în toate părțile, să fiu de față în fiecare clipă ? Mii de fapte am împiedicat, 'mii de fapte nu le-am știut și ai vrea ca eu să fiu răspunzător de toate ? O singură dată am fost silit să cedez norodului sălbăticit viața unui nevinovat, dar chiar și pentru data aceea am vrut să știe toți nevinovăția mea și să mă descarc de orice vină. în poarta Pretoriului, în fața mulțimii, mi-am spălat mîinile, ca să-i fac să înțeleagă și să-și amintească toți că nu eram eu vinovat de răstignirea acelui drept. Cine mă poate deci învinovăți ? Cine va putea pedepsi pe cel ce are mîinile curate ? Acum, împăratul înțelesese că Pilat nu mai avea mintea întreagă și aproape îi fu milă. Se gîndi că groaza judecății trebuie să fi zdruncinat mintea celui ce căsăpise pe Iudei și se,hotărî să sfîrșească neplăcuta convorbire. - Nu-ți fie teamă, zise. Nu vreau să dau prea multă satisfacție acelui popor întunecat și îndărătnic. Dar nici nu pot să mă prefac că nu iau seama la glasurile ce se ridică împotriva ta din lumea acea. Ție nu ți se va clinti un fir de păr, nici nu ți se va lua un sesterțiu, dar ar fi bine să schimbi aerul. N-ai să te mai întorci niciodată în Asia, dar nici nu trebuie să rămîi în Roma, unde colcăie și mișună prea mulți Evrei. Te voi vesti în ce provincie a Imperiului trebuie să trăiești 'de aci înainte. Du-te liniștit, Cezar nu e aspru cu cei care apără cu dîrzenie drepturile Romei. Pilat înțelese că era o sentință de exil și vru să mai adauge ceva, dar Caligula îl con-cedie brusc și puse pe credinciosul Muerone săl însoțească afară. După câteva zile veni ordinul împăratului : Pilat trebuia să plece pe loc în Galia și să se așeze în Viena, fostă capitală a Allobrogilor, pe care August și Tiberiu o restauraseră în așa fel, încît făcuseră dintr-însa una din cele mai frumoase colonii romane din Transalpina, după Lyon. La sfîrșitul verii, Procuratorul demis, însoțit de Claudia Procula, se și găsea pe malu- Ronului. Pedeapsa cea blînda nu fu totuși în stare să vindece persecuțiile care, crescînd tot mai uriașe prin pricina ultimelor întîmplări, făcuseră din Pilat o ființă cu totul deosebită de cel ce se pregătise în acea nenorocită zi de aprilie săl judece pe tăcutul Rege al Iudeilor. înainte de plecarea în exil vrusese să întrebe cu orice preț pe acela care era în vremea aceea cel mai vestit filosof din Roma : Lucius Anneus Seneca. De cum îl cunoscu, Pilat îi puse veșnica și deznădăjduita întrebare : Ce este adevărul ? Răspunsul prea literatului stoic fu scurt și hotărît : -• Nimeni, atîta timp cît trăiește, nu poate să știe ce e adevărul și cum să deosebească adevărul de neadevăr. Atît timp cît sufletul omului e închis în carcera opacă a trupului, este neputincios să perceapă substanța ființei, taina universului, purul și divinul absolut. După moarte cîștigă din nou întreaga lui limpezime și virtuțile care azi sînt întunecate sau înăbușite. Pe drept cuvînt Platon spunea că filosofia e sinonimă cu moartea. Ca să știi ce este adevărul, e nevoie să mori. Dacă ești grăbit să ai răspuns la întrebarea ta, știi tu însuți care e drumul cel mai scurt. Și ori cît fu rugat, filosoful nu mai vru să adauge nici un cuvînt, dar Pilat nu uită niciodată posomorîtul și laconicul răspuns al lui Seneca. La Viena nu voise să cunoască pe nimeni și numai dintr-o rămășiță de înțelepciune înnăscută suferea tovărășia Claudiei Procula. Slăbirea minții, acum cînd nu mai avea nimic de temut sau de nădăjduit, îi făcea zilele nesuferite și nopțile fără somn. în întuneric i se arăta tot mai des chipul lui Iisus, înmuiat în sudoare și pătat de sînge : „Eu nu sînt vinovat de sîngele acela", striga frecîndu-și mîinile una de alta, ca și cum ar fi vrut să le spele încă o dată. La cele dintîi licăriri ale zorilor, fugea din pat, din încăpere, din casă, din cetate și, înfășurat într-o togă veche, colinda cu pași mari drumurile pustii pe care pașii răsunau ca să se ascundă în munții ce răsar lîngă Viena sau pe malurile ronului cel repede. În acele fugi singuratice se gîndea mereu la întâmplările vieții lui, la tinerețea fericită, petrecută în cîmpiile germanice, revedea imaginile întunecate ale lui Ti-beriu și ale lui Seianus, al lui Caligula și a lui Seneca ; a împăratului care îl osîndise la exil, a filosofului care îl osîndise la moarte. Și revedea acum, mereu și mereu, însîngerat, chipul celui ce nu voise să răspundă la cea mai grea întrebare. De ce oare acel tainic Rege urma să-l prigonească ? Nu fusese oare Pilat singurul care recunoscuse în fața lumii regalitatea lui, în ciuda preoților îndărătnici și furioși ? Degeaba își spălase Pilat de nenumărate ori mâinile în fața oamenilor, la Ierusalim și la Roma. Aceștia nu credeau în nevinovăția lui și voiau săl facă să plătească sîn-gele pe care îl vărsase. Viața era un chin mai mare decît puterile lui, Caligula ar fi fost mai milostiv dacă l-ar fi osândit la moarte în locul mazilirii. Cel puțin de ar fi putut să dezlege una din sîcîitoarele probleme care-i răpiseră pacea și bucuria de a trăi. Cel puțin pe cea dintîi, cea mai de trebuință oricărui om : Ce este adevărul ? într-o zi, cînd era mai chinuit ca de obicei de aceste obositoare gînduri, se văzu ajuns în vârful unei costișe aspre și pustii, în fața . unuia din acele lăculețe de origine vulcanică așa de dese în Alpi și în prelungirile lor. Era o dimineață de aprilie luminoasă și senină, limpede aerul și mai limpede apa. Lacul, . aproape un cerc desăvîrșit, oglindea seninul . cerului și părea o cupă uriașă, pregătită pentru setea zeilor. Pilat care o descoperea pentru întîia oară, sta ca fermecat să o privească și își aducea vag aminte de acel lighean de aramă pe care, într-o îndepărtată dimineață dintr-un alt aprilie, un sclav îl pusese dina-inte-i ca să se spele pe mîini. Și în timp ce sta pironit astfel, amintindu-și ora care însemnase începutul chinurilor sale, îi veniră în minte, scrise cu litere de foc, cuvintele lui Seneca : Pentru ca să afli ce este adevărul, trebuie să mori. Cu mișcări liniștite și solemne, Pilat își lepădă toga grea și încălțămintea. Apoi se apropie de marginea lacului limpede, se urcă pe un colț ce înainta peste apele adînci și, fără să spună un cuvînt, se scufundă în azurul tăcut. Cuprins

Legenda marelui rabin


O sală imensă, în palatul Papei, la căderea nopții- Pe masa întinsă și neagră, o candelă de argint cu trei feștile sfîșie cu greu marele mase de umbre din aulă. înapoia mesei - șezînld pe un scaun nevăzut - un bătrînel alb de tot. 'Foarte palide sînt craniul chel și obrazul supt, ochii limpezi și neîntinata haină. Papa Celestin VI, singur, așteaptă. în fund se deschide o ușă. Un om îmbrăcat în violet lasă să treacă pe vizita/torul așteptat și se face nevăzut. Sabbatai ben Shalom, mare rabin al Surghiunului, se apropie cu pași rari și gravi de masă și de lumină. Deși în pragul bătrîneții, este încă drept și puternic. Părul de un blond roșcat îi acoperă ceafa ; barba de un roșu mai aprins îi coboară pînă la jumătatea pieptului, în obrazul de o paloare mai negricioasă strălucesc perlele negre ale ochilor. Un nas stăpînitor se încovoaie peste buzele groase care se întrezăresc printre firele crețe. O pelerină de postav ca pana corbului, lungă pînă aproape de pămînt, învăluie trupul maiestuos al Marelui Rabin. Ajuns în fața Papei se oprește și pare că ar dori să îngenuncheze, dar pleacă numai capul fără să rostească un cuvînt. Celestin al Vi-lea îl privește cu ochii limpezi de pustnic și ridică mîna ca pentru binecuvîntare, dar nu sfîrșește gestul. Apoi începe : - Ni s-a spus că de multă vreme implori să vii în fața noastră ca să aduci în numele poporului tău o veste plăcută. Am vrut să împlinim voința ta, pentru că Vicarul lui Hristos are datoria să primească pe toți cei ce se îndreaptă spre el. Prin urmare vorbește. Te ascultăm. - Sanctitate, zice cu glas tare Sabbatai ben Shalom, din adîncul inimii vă mulțumesc pentru bunăvoința voastră. Clipa aceasta e cea mai grozavă și cea mai fericită din viața mea. De săptămîni, de ani de zile, aștept în gemete Și rugăciuni. Nu vă puteți închipui ce a trebuit să calc și să înving în mine și în •jurul meu, ca să ajung ceasul acesta. Apusul și răsăritul au văzut lacrimile mele, și au auzit rugăciunile mele. îndoielile m-au sfîșiat, ucenicii m-au părăsit, prietenii au plîns nebunia mea, dușmanii au încercat să mă ucidă. Dar, în sfîrșit, în noaptea agoniei a răsărit soarele izbîndei. Am izbutit să înfrîng pe sofiști, să stîrnesc pe nehotărîți, pe cei moleșiți i-am înflăcărat, pe cei îndărătnici i-am încovoiat. Astăzi Iudeii toți, împrăștiați în toate țările lumii, au recunoscut lumina și vă vorbesc din graiul meu. Toți frații mei stau gata să mărturisească pe Iisus Hristos adevăratul Mesia, scoborîtorul din David, fiul, unul născut al lui Dumnezeu. Așteaptă toți cu nerăbdare clipa în care vor fi primiți în Biserica de El întemeiată și să poată deveni, Sfinte Părinte, fiii voștri. Sabbatai Ben Shalom tăcu cercetînd chipul lui Celestin, cerînd sau așteptînd parcă un cuvînt de-al lui. Dar bătrînul Papă rămase neclintit și tăcut, pus pe gînduri, ca și cum n-ar fi auzit. Atunci Marele Rabin grăi iar cu glas mai scăzut: - Poate că vestea aceasta vă pare așa de necrezut încît vă temeți să nu aveți înainte un lăudăros sau un nebun. Vă spun însă că sîntem cu adevărat osteniți să fim batjocoriți și înlăturați, urîți și prigoniți, ocărîți și izgoniți. După atîtea veacuri, simțim și noi dorința de a nu mai fi socotiți ca leproși în țară străină, ca nepoți de-ai lui Cain, și complici ai lui Iuda. Simțim nevoia să strîngem mîini frățești, să regăsim iar surâsul ospitalității, să fim primiți la mesele voastre, să simțim pe obrazul nostru sărutul iertării, să iubim și să fim iubiți. Toată nădejdea noastră e în voi, Sanctitate, inimile noastre saltă gîndindu-se la ziua în care veți voi să iertați omorîtorii de Dumnezeu și să binecuvîntați blestemații, în înțelegere cu frații mei, am pregătit ceremonialul împăcării, în ziua pe care veți binevoi să o alegeți, mulțimi de iudei vor alerga din ghetouri și sinagogi, din toate colțurile lumii. O procesiune fără sfârșit va străbate Roma cîntînd psalmii pocăinței și se va aduna în fața Catedralei Sfântului Petru. Toți vom avea pe umeri o manta neagră și cenușă pe cap- Vom depune în mijlocul pieței toate volumele Talmudului și a Midrashinilor, cîte vor fi cu putință să strângem, și chiar cu nlîinile mele le voi da foc. Cum se va stinge rugul minciunilor, un sunet de trompete va impune tăcere. Doisprezece rabini, cîte unul de trib, vor citi cu glas tare, unul după altul, formula lepădării în numele mulțimii care va aproba la fiecare pauză cu strigătul de ,"Amin". Atunci Sanctitatea voastră înconjurată de cardinali, de principi și de căpitani, se va arăta în ușa Bisericii. Noi toți în genunchi vom cînta psalmul supremei rugăciuni - De profundis clamavi - • și glasurile noastre deznădăjduite vor cutremura bolta cerului. De cum se va face iar tăcere, voi veți spune, cu puterea încredințată vouă de Hristos și de Petru, cuvintele care iartă și purifică și veți împărți fiilor lui Abraam binecuvântarea Duhului Sfînt. Atunci ne vom ridica în picioare, ne vom scutura capul de cenușă, vom zvîrli la pămînt mantalele negre și ne veți vedea îmbrăcați în tunicile albe ale catecumenilor. înapoia voastră va intra nesfîrșitul nostru alai să umple marele Templu, psalmodiind imnurile mulțumirii și ale fericirii. Vouă vă este dat să hotărîți clipa în care vom primi apa mîntuirii și în ce zi vom putea, și noi să ne săturăm inima cu carnea prefăcută în pîine și vin a celui înviat. Marele Rabin tăcu, încă o dată, ținti, cu fulgerul negru al pupilelor, chipul de gingaș ivoriu străveziu ce-i sta dinainte, în timpul vorbirii lui Sabbatai, Papa nu dăduse nici un semn de uimire sau de bucurie. Dar în clipa în care se pregătea să răspundă, parcă un val neașteptat de tristețe acoperi ochii blînzi ca apa mării. - Dacă tot ce ai spus e adevărat, zise cu glas domol și potolit, mulțumesc Atotputernicului că m-a ales tocmai pe mine, slugă nevrednică, să văd o asemenea minune și să primesc o atît de neașteptată mîngîiere. Dacă păstorul e fericit cînd regăsește o oaie rătăcită, bucuria lui va fi de mii de ori mai mare cînd va redobîndi turma întreagă pe care o pierduse. Voi ați fost cei dintîi născuți ai făgăduinții și la masa Tatălui e totdeauna loc pentru fiii rătăcitori care au -redobândit lumina sufletului. Dar răspunderile noastre, la slujba pe care Providența a voit să ne-o încredințeze, sînt grele, mult mai grele decît îți poți închipui. Și mai-nainte ca să pronunțăm cuvîntul pe care îl aștepți, avem datoria să întrebăm și să gîndim. Poporul creștin și mai cu seamă Dumnezeu, n-ar putea să ne ierte o hotărâre necumpănită și pripită. Trebuie deci să înfrîngem pornirile firești ale sufletului nostru și să cercetăm mai adînc sufletul tău. Nu te mira de zăbavă și să nu te supere întrebarea ce-ți voi pune. Cunosc bine pe Iudei și știu că obișnuiesc „Do ut des". • Spune-mi hotărît ceea ce cereți în schimbul convertirii voastre. Dacă e un lucru drept și în puterea noastră, vi-l vom da cu bucurie. La cuvintele acestea chipul lui Sabba-tai ben Shalom se făcuse ca turta de ceară și buzele lui începură să tremure. - Sfinte Părinte, văd că sînteți cu adevărat- proteguit de Sfîntul Duh și că v-a fost dat harul să cerniți sufletele, înțelepciunea voastră, iluminată a știut să citească în taina minții mele. Trebuie să mărturisesc că poporul meu mi-a impus să intervin pe lîngă voi ca să obțin o favoare în schimbul pocăinței noastre și a întoarcerii noastre. Nu îndrăzneam să o spun, dar acum mărturisesc - că sînt satisfăcut de bunătatea voastră părintească. Noi cerem un singur lucru : să fie scoasă din anul bisericesc săptămîna Patimilor. Au trecut sute de ani de la crima părinților noștri și chiar pentru cea mai grozavă mișelie trebuie totuși să sosească ziua prescripției. Amintirea uciderii va rămîne aceeași dar numai în cărți. Nu vă cerem să trunchiați sau să prefaceți Evangheliile, ci decît să scoateți săptămîna Sfîntă, adică să sărbătoriți numai Sărbătoarea Paștelor, amintirea învierii. Odată creștini nu am putea răbda ca în fiecare primăvară să se repete în toate bisericile Creștinătății povestea rușinii noastre. Tatăl din parabolă nu spune în fiecare zi fiului regăsit istoria fugii sale. - Sabbatai ben Shalom, îl întrerupse Celestin, cu voce plină și hotărîtă, părinții tăi n-au știut ceea ce făceau, iar tu nu înțelegi ceea ce spui. Cum s-ar putea să ne bucurăm împreună de ziua învierii fără să fi plîns împreună agonia Patimilor ? Și cum s-ar putea concepe jertfa de nespus -a Mîntuirii fără Ghetsemani și fără Sinedriu, fără Pretoriu și fără Calvar ? Și ți se pare oare cu putință ca Biserica, fie chiar și pentru a primi Pe -poporul Mariei și al lui Pavel, să poată șterge vreodată ceea ce e culmea strălucitoare a poemului său de rugăciuni ? - S-ar putea, răspunse Marele Rabin, să încercăm o înțelegere ; să se păstreze liturghia Patimilor, dar fără să pomenească de Iudei. Ar trebui să fie arătați ca vinovați și ucigași de Dumnezeu doar Pilat și Romanii. - Aiurezi, Sabbatai. Ceea ce propui atît de prostește ar fi o jignire a dreptății și a adevărului. Romanii au fost doar biete unelte materiale. Erau soldați și trebuiau să asculte. Ei nu au nici o vină. Pilat a fost victima îndărătnică a învinovățirilor voastre, a amenințărilor voastre. Dacă nu l-ați fi înșelat, nu ar fi îngăduit niciodată moartea celui Drept. Iudeii și numai Iudeii singuri au gîndit și au voit uciderea. - Fie. Primim toată greutatea vinei. Părinții noștri au cerut ca sîngele lui Iisus să cadă asupra lor și nu vrem să-i renegăm. Privește în părul nostru și vei găsi încă o picătură din sîngele lui Iisus. Dar acest botez rușinos nu trebuie să fie o piedică a noului botez pe care îl cerem de la voi. Sîntem gata să răscumpărăm sîngele vărsat de poporul nostru. Fiecare picătură va fi plătită cu un preț fabulos. Sfîntul Scaun e sărac. Are nevoie să trimită Apostoli între păgîni, să înalțe biserici, să-și hrănească slujitorii, să-și ajute săracii. Vă vom da tot ceea ce vă lipsește. Niciodată nu va fi fost Biserica așa de bogată cum va fi după întoarcerea noastră. Vom depune în fața altarului Sfîntului Petru, ca ofrandă a pocăinței noastre, tot aurul pe care îl vom strînge în comunitatea noastră." Vom aduce la picioarele voastre saci plini cu toate monedele lumii, de nu vor fi de ajuns, sfeșnice de aur, potire de aur, statui de aur, bijuterii de aur, verigi de aur. Nici un ochi omenesc nu va fi văzut vreodată scăpărînd laolaltă un asemenea munte de aur. Mii de milioane : spuneți un cuvânt și vor fi ale voastre. Ivoriul obrazului lui Celestin se albi și se schimbă în marmură. - Sabbatai, hulești ! Ai vrea să plătești sîngele sfînt, sîngele Fiului lui Dumnezeu, sîngele lui Dumnezeu, cu cîteva care pline de aur! Dar nu știi sau nu-ți amintești tu că Un singur strop din sîngele acela face mai mult decît tot aurul ascuns în măruntaiele pămîntului ? - Sfinte Părinte, nu disprețui darul nostru. Mai înainte de al respinge, gîndiți-vă la tot ce ați putea face cu comoara aceasta ; să mîntuiți pe nefericiți, să liberați pe sclavi ; să vindecați bolnavi, să îmbrăcați pe cei goi, să potoliți dușmanii. Popoarele se vor închina din toate părțile la picioarele voastre ; caritatea e mai puternică decît toate apologiile. Și din înaltul cerurilor, Hrist va fi fericit văzînd că primiți cu dragoste pe săracii lui, adică pe el însuși. - Nu nădăjdui că ai să mă ispitești. Și milostenia poate fi un lanț al lui Satana. Nu mă face să spun că în fiecare evreu trăiește Iuda. Ați vîndut pe Domnul pe treizeci de arginți și azi ați vrea săl cumpărați cu fructele strînse de-a lungul veacurilor cu hoția carnetelor voastre. Aiurezi, Rabine. Biserica nu-și vinde pe nici un preț Dumnezeul ei. -• Și totuși noi ne gîndim să facem ceea ce însuși Hristos a poruncit bogaților. Renunțăm la aurul nostru, rămînem săraci și goi din iubire pentru El. Ce puteți cere mai mult? Și e drept să numiți diavolească ascultarea ce o dăm Evangheliei. - Uiți că oferta voastră e legată de un pact simoniac. Nu e un dar spontan, ci un vărsămînt subordonat unei cereri îndrăznețe și care nu se poate primi. Noi nu putem scoate nici o silabă din tragedia Patimilor, nici chiar dacă ai îngropa Roma toată sub un munte de aur. Sîntem gata la toate iertările, dar nu e în puterea noastră să ștergem sau să schimbăm o iotă din cultul creștin, în schimbul iertării noastre ,cerem numai o pocăință adevărată. Dar ca să obții iertarea lui Hristos nu e de-ajuns remușcarea, care poate să izvorască din frică, nici supunerea către Biserica Lui, care poate izvorăște din dorința vreunui cîștig, și cu atît mai puțin jertfirea aurului care ar avea cutezanța să cumpere cerul cu buboaiele galbene ale pămîntului. Hristos e iubire și nu cere decît iubire. Dar voi și astăzi vorbiți ca niște suflete pătate și ca niște negustori. Sînteți tot cei din deșertul Sinaiului. Vă gîndiți mereu ca Simon Magul. Inima voastră nu s-a schimbat. De oboseală sau de dragul păcii vreți să vă supuneți Bisericii, dar nu iubiți cu adevărat pe Hristos, căci nu sînteți gata să suferiți ca să meritați iubirea Lui. - Sfinte Părinte, întrerupse aproape mî-nios Sabbatai, dar n-am suferit destul ? Cetatea noastră sfîntă a fost arsă, mamele evreice au fost silite să se hrănească cu carnea fiilor lor, patria noastră ne-a fost luată, în orice parte a lumii sîntem decimați, jefuiți, izgoniți. Atîtea veacuri de umilințe și de suferință nu ajung să potolească pe Cel pe care l-am ucis? - Ar fi putut să ajungă dacă ați fi primit martiriul ca vinovatul care recăpătîn-du-și limpezimea vederii primește pedeapsa dreaptă. Dar inimile voastre înveninate de pizmă au luat acele prigoniri drept răzbunări și nu ca fruct și ca leac al vinei. De aceea nici chiar suferința nu vă poate fi schimbată în merit. Voi nu pricepeți decît rău pentru rău, bine în schimbul binelui : vă lipsește acel vînt curat de iubire care găsește bucurie chiar și în chin, care dă -totul de bunăvoie celui care fură o parte, care plătește de mii de ori răul cu bine. Numai cu iubirea aceasta se recîștigă Iisus. Dacă nu dați dovadă că o aveți, nu va putea să vă primească în Biserica Lui. - Sfinte Părinte ; iubirea nu se pleacă nici voinței, nici judecății. Noi înțelegem că e nevoie să iubești, și dorim să iubim în chipul în care spuneți. Dar gîndiți-vă ce viață a fost a noastră, înainte și după ucidere. Faceți să intrăm și noi în Biserica lui Iisus și cu vremea, poate, vom izbuti săl iubim, cum trebuie să fie iubit. Această rîvnă de a fi uniți cu cei care cred în El nu este oare semn și început de iubire ? Și nu sîntem gata din iubire pentru El să renunțăm la bogăția care e viața noastră ? Și dacă culmea legii Evanghelice stă în iertarea jignirilor, să știți că sîntem hotărîți chiar să iertăm ! -• Să iertați ? Voi făptuitorii mărturisiți ai unei crime de neiertat ? Și pe cine ați vrea voi să iertați ? -- Aduceți-vă aminte. Tatăl ne-a apăsat cu Legea Lui și ne-a dat fără de apărare pe mîinile asupritorilor. Fiul a dat voie ca moartea lui să fie răzbunată asupra poporului nostru fără de apărare de toate popoarele creștine. Și unul și celălalt, două persoane ale aceliași ființe unice, au voit sau îngăduit rănile noastre. Dumnezeu a fost de veacuri cel mai mare dușman al nostru. Un dușman nemilostiv : împăratul Universului care se îndârjește asupra unei turme de rătăcitori ! Dar el a spus că trebuie să iertăm pe dușmani și noi plecăm capul cu supunere, îl iertăm pe El înaintea oamenilor. Am ucis pe Dumnezeu și înfricoșătoare a fost vina noastră, dar astăzi îl iertăm pe Dumnezeu și e sforțarea cea mai mare pe care o putem cere inimii noastre rănite și înveninate. Vă repet în numele tuturor Iudeilor că iertăm pe prigonitorul nostru, căl iertăm chiar și pe Hristos. Nimeni nu a îndrăznit să spună aceasta, dar voi știți că noi sîntem altfel decît toți ceilalți oameni. Dacă nici această supremă jertfă nu e de-ajuns, ce altceva voiți de la noi ? Veți respinge și dovada aceasta de iubire cum ați respins aurul nostru ? Și veți voi să ne închideți iar ușile în obraz ? Sabbatai tăcu și privi pe Papa. Atunci băgă de seamă că Celestin plîngea. Din sărmanii lui ochi de copil îmbătrînit în rugăciune coborau șiroaie de lacrimi, șiroaie de milă în brazdele zbîrciturilor. -- Plîngeți ! exclamă Marele Rabin cu glas triumfător, îndurarea deci a învins orice îndoială ! Slavă Atotputernicului acum și în vecii vecilor ! Vă pot numi cu adevărat Părinte ? Răspundeți ! Vorbiți ! Dar Papa tăcea mereu și plîngea. Sabbatai se aruncă la pămînt, strigînd : -- Spuneți cuvîntul pe care îl aștept de mii de zile ! Vicar al lui Hristos, urmaș al lui Petru, Părintele omenirii, iată-mă la picioarele voastre. Răspundeți în numele Dumnezeului lui Abraam și al lui Iacob. Celestin, plîngînd întruna se mișcă de la locul lui și ridică cu mîna lui osoasă și albă pe Iudeu. Dar nu spuse nimic. Și lacrimile urmau să curgă mai repezi pe albeața iluminată a chipului. Sabbatai privește în tăcere lacrimile acelea și în sfîrșit înțelese răspunsul Papei sta în plînsul lui. Ar vrea să plîngă și el dar nu poate : simte o înnecăciune în gît, dar în ochii uscați lucește doar reflexul unei mîhniri în-dîrjite. După cîteva clipe se înclină adînc și cu pași iuți alergă spre ușă. în sala uriașă și întunecată se aude glasul Papei murmurînd rugăciunea din Vinerea Mare : Oremus et pro perfidis judaeis; ut Deus et Dominus noster auferat velamen de cordibus eorum... Cuprins Download it! Tabelul cărților